Trecând prin Madrid, puţini sunt acei turişti care stiu că pot vizita aici o mică parte din Egiptul antic pentru a retrăi secvenţe din viaţa faraonilor, cum de altfel puţini sunt madrilenii care vizitează acest templu, preferând să meargă mai degrabă în Egipt fără a şti că Egiptul este la picioarele lor. Oricine, la fel ca şi mine, dacă îşi îndreaptă paşii prin parcul de vest al oraşului, nu departe de Plaza España, pe locul vechiului Cuartel de la Montaña, se va întâlni cu Templu din Debod. Înainte însă de a intra în templu pentru a-l vizita să vedem ce este şi cum a ajuns în Spania acest templu al Egiptului antic.

Debod, această localitate egipteană în care s-a construit acest templu, se află în regiunea Nubia de jos, la 16 km. de Asuan având ca limită geografică prima cataractă a Nilului. Templul din Debod, a cărei construcţie a început în jurul anilor 200-180 î.H. din iniţiativa regelui Adijalamani din Meroe, trebuie să fi format parte dintr-o rută sacră a pelegrinilor care se îndreptau spre marele centru religios dedicat zeiţei Isis din insula Filé. Regele Adjalmani a construit doar încăperea principală a templului ca ulterior trei regi din dinastia Ptolemeică să anexeze alte construcţii alături de nucleul principal ajungând aproape de forma pe care o putem admira astăzi. După anexarea Egiptului de către Imperiul roman sunt cei doi împăraţi, Augustus şi Tiberius, care au terminat construcţia şi au decorat-o. Trebuie să menţionăm însă că templele egiptene nu erau construite pentru public ci, în primul rând, ca altar al unei divinităţi, iar apoi ca monument personal al regelui care l-a construit. Din câte se cunoaşte, oamenii de rând nu puteau intra în anumite părţi ale edificiului care erau închise, fiind frecventate doar de către preoţii templului, pentru a proteja astfel caracterul divin de orice impuritate exterioară care ar fi putut duce la abandonarea locului de către divinitate.

Templele egiptene au intrat într-un con de umbră după ce între anii 535-537 d.C. împăratul Iustinian a decretat închiderea lor; în templul cansacrat zeiţei Isis din insula Filé s-a stabilit o comunitate creştină dedicată Sfântului Ştefan. Despre Templul din Debod apare o scurtă descriere realizată în anul 1737 de către danezul Frederic-Louis Norden însă următoarea vizită se va realiza abia în anul 1813 când un explorator elveţian, Johann Ludwig Burckhardt, aflat în serviciul lui Napoleon Bonaparte va face prima descriere exactă a monumentului. Cum şi de ce a ajuns la Madrid acest templu este însă o altă poveste.

Cum lumea se modernizează, în anul 1906 s-a construit primul baraj la Asuan asa că templul din Debod ajunge sub apele lacului de acumulare sub care rămâne nouă luni pe an degradându-se într-un ritm foarte rapid mai ales că suferise de pe urma cutremurului din 1868 care l-a lăsat practic într-o stare de ruină. Dar asta nu era totul. Mai târziu s-a pus problema construirii unui nou baraj care să facă un lac de acumulare gigant de 150 milioane de metri cubi de apă. Acesta este motivul pentru care UNESCO face apel la comunitatea internaţională pentru salvarea monumentelor din Nubia de jos care ar rămâne scufundate sub apele unui lac de peste 500 de km. de lungime şi 30 km. de lăţime. Pentru a nu fi „înecate”, 14 monumente au fost mutate din locul lor iar 4 monumente au fost dăruite ţărilor care au colaborat la salvarea acestei bogăţii arheologice deosebită a zonei. Aşa a ajuns Taffa în Olanda, Dendur în SUA, Ellesiya în Italia şi Templul din Debod în Spania.

În anul 1960 s-a creat Comitetul spaniol pentru salvarea bogăţiilor arheologice din Nubia, sub conducerea tehnică a profesorului Martin Almagro Basch, realizându-se şapte campanii arheologice şi publicarea a unsprezece volume de memorii a lucrărilor executate, susţinute financiar de către Guvernul spaniol. Templul din Debod a fost dezmontat de către Serviciul de Antichităţi al Egiptului cu ajutorul unei echipe de arheologi polonezi, iar partea de copiere a inscripţiilor care s-au mai păstrat a revenit a doi arheologi francezi, François Daumas şi Philippe Derchain. Templul, dezmontat piatră cu piatră, a fost transportat în insula Elefantina, în faţa oraşului Asuan în 1961, unde va rămâne până în anul 1970 când va fi transportat în lăzi până în portul Alexandria de unde va lua drumul Spaniei. În 6 iunie al acestui an va pleca din acest port vaporul „Benisa” cu blocurile de piatră ale templului cu destinaţia Spania, unde va ajunge în portul Valencia în data de 18 a aceleaşi luni şi de unde va fi transportat pe şosea până la Madrid. Ajuns aici şi depozitat pe locul unde urma să fie amplasat a început reconstrucţia lui însă lucrurile nu erau chiar aşa de simple pe cât se credea. Monumentul, aflat practic în câteva tone de blocuri de piatră, a fost însoţit de un desen general al întregii construcţii, o schiţă cu numerotarea blocurilor şi o colecţie de fotografii făcute de Centrul de Documentare al Egiptului Antic fără nici o referire expresă. Faptul că nu s-a urmărit o descriere riguroasă în aceste documente a făcut ca să se piardă numerotarea a o sută de blocuri de piatră şi mai mult de patru sute aveau o numerotare greşită. Acest lucru a pus probleme deosebite pentru reconstruirea templului. Odată puse bazele templului s-a folosit piatră din Salamanca de diferite culori pentru completarea celor care lipseau, iar pe de altă parte s-a încercat de a crea o atmosferă stabilă şi seacă asemănătoare climei din Nubia egipteană instalându-se aer condiţionat cald în interiorul templului. S-au reconstruit două din cele trei porti de acces în templu înconjurate de un mic lac cu scopul de a evoca ambientul fluvial în care s-a aflat la originea sa. Astfel, după doi ani de muncă pentru reconstruirea templului, la 18 iulie 1972 a avut loc inaugurarea Templului din Debod unicul monument egiptean din Madrid.

M-am apropiat încet spre templu, această „Casă a lui Dumnezeu” în viziunea egiptenilor din acea epocă, locul unde locuia divinitatea, un spaţiu pur conceput pentru protecţia acestei divinităţi. Cum însă doar faraonul era unicul care se putea adresa divinităţii prin riturile specifice care, practic, erau realizate de către preoţii templului, „servitorii divinităţii”, pentru o clipă mi-am imaginat că sunt unul dintre aceşti preoţi care intră în templu în momentul când soarele se ridică deasupra orizontului pentru a aduce ofrande, într-un complex ritual, celor doi zei a căror statui erau închise în interior: Amon şi Isis. Apa din lacul ce înconjoară azi templul mă ducea cu gândul la apele Nilului de unde îşi începeau drumul preoţii care pentru a intra în templu trebuia să străbată mai întâi cele trei porţi de piatră aşezate una după alta în linie dreaptă în faţa intrării. Aceste porţi, din care se mai păstrează doar două, au fost construite în timpul dinastiei Ptolemaică din perioada romană, din cărămidă nearsă acoperită de piatră care, la rândul lor, în zilele noastre, sunt acoperite de graffiti şi tot felul de picturi, o dovadă a vandalismului şi a lipsei de respect pentru aceste valori culturale şi istorice ale unei epoci pe care mulţi nu o înţeleg şi nici nu încearcă să o înţeleagă datorită lipsei de cultură. Dar asta ar fi altă temă de care nu ne vom ocupa în acest articol. Aşa că, la fel ca un preot al templului de acum 2000 de ani am străbătut în tăcere cele două porţi pentru a ajunge la intrarea templului a cărui faţadă, din aceeaşi epocă Ptolemaică, este formată din patru coloane a căror capiteluri nu sunt terminate la două dintre ele. Între coloane sunt construiţi pereţi până la jumătatea înălţimii pe care au fost sculptate mai multe scene în relief care în actualitate nu mai există. Am intrat în pronaos unde cerberii moderni, reprezentaţi de câteva fete care nu te lăsau să treci nepăsător pe lângă ele, te invitau politicoase să-ţi cumperi bilet de intrare. Cu privirea aţintită la ele am uitat pentru o clipă că sunt preot egiptean însă am revenit la starea imaginară când am văzut scenele sculptate în pereţi în care împăratul Augustus oferea animalele sacrificate zeiţei Isis, un taur ,o gazelă şi o antilopă, ofrende alimentare zeilor Amon şi Mahesa, precum şi o ofertă lichidă materializată prin două pahare de vin oferite zeului Thot din Pnubs. De aici am intrat direct în încăperea din faţă fără să ştiu că mă aflu în cea mai veche parte a templului, construită de către Adijalmani, păstrată în forma originală. Decorată cu scene ale cultului divin, asemănătoare celor din alte temple egiptene, această parte a templului a fost consacrată, din chiar momentul construcţiei, pentru cultul zeului Amon şi zeiţei Isis deşi pe pereţii din est şi vest pe care apar aceste scene sunt reprezentate şi alte divinităţi ca: Mut, Osiris, Horus, Harendotes, Ra-Harakti şi mulţi alţii din bogatul panteon egiptean. Pe peretele din partea de nord apare zeul Thot care purifica cu apă pe cel ce intră în această sală şi Adjalmani aflat sub protecţia lui Amon şi a zeilor din Egiptul de Jos, iar pe peretele din sud apare zeul Horus care face acelaşi lucru de purificare însă cu Imhotep divinizat; de asemenea apare Adjalmani, însă, de această dată în faţa lui Isis şi a zeilor din Egiptul de Sus. Înainte de a pătrunde în naos trebuie să străbaţi o altă sală, un mic vestibul, care ar fi putut fi, la vremea respectivă, „Sala Altarului sau a Ofrandelor” mai ales că este flancată de-o parte şi alta , de două săli mai mici dotate cu cripte unde se păstrau obiectele sacre ale templului folosite în procesiunile zilnice dedicate zeilor templului. De aici se pătrunde în sala principală a templului, locul cel mai sacru unde era prezentă divinitatea, un naos dedicat lui Amon de către Ptolemeu XII (80-51 î.H) unde se păstra statuia de cult a zeului. Ajuns aici, în liniştea şi semiîntunericul aceste săli, te întorci în timp cu peste 2000 de ani simţindu-te protejat de răutatea lumii lăsată afară aşa cum şi imaginea zeului Amon era protejată de şerpi cobra şi reprezentări ale discului solar. Am lăsat zeii în liniştea lor milenară şi, făcând calea întoarsă, am urcat pe o scară din piatră destul de strâmtă pentru a încăpea două persoane care voiau să treacă unul pe lângă altul pentru a urca şi coborâ, pentru a ajunge în Sala Osiriacă unde se celebrau misterele lui Osiris Vegetal depozitat în fereastra din peretele spe sud. Se făceau mai multe statui ale zeului din pământ în care se puneau seminţe de cereale udându-se apoi zilnic cu apă. Din aceste seminţe ieşeau plantele care simbolizau renaşterea zeului Osiris şi odată cu el întreaga creaţie. Ultima încăpere care se mai poate vizita, urcând ultimele trepte ale scării, este terasa care în actualitate arată ca o sală fiindcă a fost acoperită pentru a proteja templul de degradare datorită intemperiilor. Aici se celebra pe vremuri sărbătoarea Anului Nou când se urcau statuile templului pentru ca ceremonia să se desfăşoare sub lumina soarelui. În această sală, în actualitate, se poate vedea o machetă a templului cum probabil a arătat la vremea când a fost construit, o machetă a regiunii unde a fost aşezat şi, desigur, patru instalaţii moderne de video care te ajută să obţii informaţiile necesare pentru a înţelege unde te afli. Am coborât pe aceaşi scară însă, înainte de a părăsi templul, am vizitat şi ultima sală aflată lîngă vestibul de la intrare, o sală care a fost adăugată templului de către romani. Mammisi ( în limba coptă înseamnă „loc de naştere”), era sala unde se celebrau ceremoniile care evocau misterul naşterii divine. În actualitate în interiorul acestei săli, mammisi, se află o piesă din piatră care a aprţinut uneia din porţile aflate în ruta sacră decorată cu un soare cu aripi flancat de doi şerpi cobra care reprezentau pe zeul Horus, fiul lui Osiris.

Acesta este Egiptul din Madrid pe care l-am părăsit îndreptându-mă, la fel ca un preot egiptean, spre debarcaderul de pe ţărmul Nilului format aici de şirul nesfârşit al maşinilor care trec cu toată viteză pe strada din faţa parcului pentru a te face să uiţi cât mai repede cei două mii de ani în care ai călătorit.