Pentru un artist care, in fata admiratorilor sai, are o prestatie live, este cu atat mai greu sa-si controleze emotiile, sa-si invinga teama, sa se simta cu adevarat liber. Priveam deunazi, cateva memorabile secvente dintr-un concert live, sustinut de celebra cantareata belgiana LARA FABIAN, intr-o arena imensa, in care erau peste cincisprezece mii de suflete. Glasul divei, de o frumusete si de o sonoritate aparte, avand in glas imperceptibile emotii, rasuna peste capetele admiratorilor sai, dispusi sa savureze fiecare sunet. Melodia, JE T'AIME, deja un hit, transmitea tuturor celor aflati in acel moment, acolo, din sensibilitatea si delicatetea omului Lara Fabian, rostind cele mai frumoase cuvinte din lume, in oricare limba a pamantului ar fi spuse: Te iubesc!

Impresionant, intr-adevar, in secventele din concertul live, a fost sa aud pe cei peste cincisprezece mii de oameni rostind, intr-un singur glas, versurile cantecului. Era un singur glas, ca si cum intreaga umanitate ar fi fost acolo: indragostita iremediabil de arta, de frumos, incarcandu-si bateriile cu acordurile inconfundabile ale glasului divei. Era sublim acel moment! Avea ceva din magia aceea care uneste inimi, care rupe intemperiile si se asaza stavila in cale uraganului. Era acolo o rugaciune colectiva pentru convertirea dragostei in unica solutie la dezastrele ce s-ar putea abate peste oameni. Erau momente, cu adevarat magice!

In sala intuneric! La un moment dat, ca la comanda, incep sa se aprinda una cate una luminile facute de lanterne ori de lumanari. Aveai senzatia ca cerul noptii a picat peste sala. Ca stelele din cer se aprind intr-o simfonie astrala, una cate una. Erau de fapt ... stelele din privirile oamenilor! Ale oamenilor indragostiti de dragoste, indragostiti de frumos. Rostind cele mai frumoase cuvinte din lume: JE T'AIME. Artista, postata pe una dintre treptele scenei, era pur si simplu inmarmurita. Inmarmurita de emotia de a-si vedea cantecul rostit de miile de oameni, intr-un singur glas. Oameni, care se transformasera in torte ... in torte vii!

Mi-am odihnit privirea, retraind acele momente! Mi-am simtit ochii, plini de roua. De roua care te inunda, putin cate putin! Atunci, m-am gandit: ce minunat ar fi daca oamenii si-ar aduce aminte sa rosteasca, din ce in ce mai des, cuvintele magice - TE IUBESC! Cum ar fi daca fiecare om si-ar lepada ura, invidia, rautatea, ca pe niste haine vechi si nefolositoare, ce nu-i mai pot tine cald, dar nici nu-l mai pot apara de razele soarelui? Cum ar fi, daca fiecare om si-ar aduce aminte, in fiecare zi, sa-si spuna lui insusi: TE IUBESC? Si asta, ca sa-si aminteasca - mereu - ca numai pretuindu-se si iubindu-se pe sine, ar avea puterea de a iubi sau accepta si pe altii. Fara a cunoaste acea iubire narcisita, egoista, distructiva, ci dobandind intelepciunea acelei iubiri care daruieste florilor desertului inflorescenta, iubirea aceea care aduce oamenilor lumina marunta a indepartatelor stele, ca sa le lumineze noptile. Iubirea aceea care face ca soarele sa rasara, in fiecare dimineata si peste cei rai, si peste cei buni.

Din nefericire am uitat! Am uitat sa iubim, am uitat ca iubind ne transformam din oameni ... in Oameni. Ganditi-va: ce lume fericita ar fi daca, in loc sa impartim cu mare generozitate rele si rautati terifiante, am arunca unii in altii cu petale catifelate de flori, cu priviri luminoase, cu cantece de dragoste! Ce lume fericita ar fi! Poate e prea mult, poate e doar un vis banal. Dar, cu certitudine, nimic nu ne este imposibil! Mai ales ca, precum painea miraculoasa a pelerinului sfant, dragostea, desi impartita in milioane de bucati, se reface instantaneu. Nici nu va scadea si nici nu va disparea vreodata. Este singura certitudine pe care o avem in viata: impartind dragoste, nu o dividem, nici nu o injumatatim, ci o sporim, o inmultim la infinit. Iata, pana si aici, teoria relativitatii se aplica, fara indoiala! Si apoi, trebuie sa invatam sa primim dragoste. Dar, cum altfel, decat daruind dragoste! O inima fara dragoste este doar un lucru banal si steril, care nu exista si nu va dainui, pentru nimeni si NICIODATA! Oare, ce si cat ne-ar costa sa ne amintim sa fim oameni? Oare, cerem de la noi, mult prea mult? Si, daca ne-am aduce aminte ca trebuie sa fim oameni, oare am incerca sa redevenim? Am incerca sa ne schimbam?

Acum, aici, hotararea trebuie luata de indata! Nu mai poti amana, Omule, nici macar o secunda! Te rog sa te schimbi, in bine, pentru ca apoi sa capeti puterea de a ma schimba si pe mine! Te rog, omule, sa redevii OM!

Gheorghe A. Stroia

Adjud - 08.09.2011