În urmă cu ceva vreme, scriam într-una din publicaţiile din Olt despre o meserie care a ajuns departe, era vorba despre... lăutarii de ţărână, acei lăutari care luau colbul drumului satelor noastre, strecurând printre ulucile gardurilor stropi de frumuseţe, alean şi chef de viaţă. Îi ascultam cu sufletul la gură şi nu înţelegeam cum de pot scoate minuni din bucăţile de lemn, şi cum îşi pot ascuţi glasul după cântecul păsărilor, al apelor, al... lumii! Nu aş fi revenit la acest capitol publicistic dacă... nu suna telefonul! Este un telefon care, periodic, îmi aduce în ureche frânturi de lume românească, de freamăt de codru, de şuierat de vânt şi de dor de mamă. La capătul firului un artist - ION CREŢEANU - cu o voce când caldă, când tumultoasă ca Olteţul când dă peste baierele vadului dinspre munte omul care nu are astâmpăr şi scormoneşte asiduu în lada de zestre a folclorului şi scoate nestematele pure ale spiritualităţii satului românesc.

De multe ori nici nu-mi mai spune cine este, ci doar ”...ascult-o şi p-asta, este culeasă din CEZIENII căluşarilor despre care scriai tu”! Aerul pare că se încarcă cu toate parfumurile din lume, cu flori de tei şi de salcâm, cu mireasma iilor săltate de pieptul neostoit al codanelor, cu “frunză verde sălcioară, nicio frunză nu-i amară ca frunza de sălcioară şi mama de-a doua oară, mamă, mamă, dor de mamă...” Timpul se fuioreşte între cele două capete ale firului nevăzut al telefonului, spaţiul devine mărunt precum nisipul din clepsidră iar aducerile aminte devin..., lacrimi. Mă simt un bob de grâu sărutat pe frunte de dulcele alean a ceea ce am lăsat acasă, un bob de grâu azvârlit în patru vânturi de mâna destinului căruia nu-i pot da nicicum de capăt. Sunt la “capătul lumii”, o lume devenită din ce în ce mai săracă în sentimente, o lume în perpetuă alergare după sine însăşi, după “regele ban”. Nu este o vină în asta, dar să nu ne ia răceala de la tălpi! Telefonul lui Ion Creţeanu rămăsese cale de o zi în urmă, undeva într-o cameră de apartament căreia-i cojeam pereţii, iar viersul său se aşezase pe praful alb de la picioarele mele, apoi se ridica spre cer ca o rugă de ploaie în mijlocul verii. Poate că nu aş fi scris nici o dată aceste rânduri, sau poate că le-aş fi dat o atenţie mai mare dacă, în metrou, nu-şi făcea apariţia un băiat subţirel, cu un ţambal de gât sub braţ. Spuse câteva cuvinte în spaniolă, cerându-şi scuze pentru deranj, apoi “atacă” o bucată clasică, reuşind să întoarcă câteva priviri spre el. Din când în când îşi mai ridica ochii spre călători, să citească mai bine gestul de bunăvoinţă. De undeva, din fundul vagonului se auzi un glas de bărbat, zicându-i ”zii una de-a noastră, ce te chinui cu d-ăstea, nu vezi că plânge ţambalul?” Şi unde nu se apucară ciocănelele să zburde a căluş pe corzile bucăţii de lemn, de zbârnâiau scaunele. De obicei, cei care cântă prin metrou sau tren, se deplasează pe la fiecare, ei bine, de data asta s-a întâmplat altfel, treceau prin faţa lui şi a ţambalului întins cât o pomană ţigănească, şi lăsau mărunţiş. Atunci s-a văzut câţi români erau în trenul ăla! Ochii băiatului cu ţambalul priveau a mirare la toţi, dar şi a bucurie. Puse “lemnul” lângă el şi se apucă de povestit. Venise de câteva zile în Spania, acasă mai avea trei copii, iar la vamă, când l-au văzut cu “bagajul” au râs de el. Altă meserie nu cunoştea, doar să ciupă corzile de alamă. Ştia el că aici sunt români mulţi şi le place cântarea lui. Poate că nici nu auzise el de “lăutarii de ţărână”, poate că nici nu cântase prea mult pe la nunţi, dar ştia că atunci când un român aude “una de-a noastră” nu poate rămâne stană de piatră, dă cu căciula de pământ şi cade pe gânduri la cei de acasă! Mamă, mamă, dor de mamă, viaţa-mi e uscată, poamă, nu tu Paşti, nu tu Crăciun, nu tu urmă de om bun, alergăm cu azi spre mâine cum aleargă sarea-n pâine, amăgim noaptea cu ziua şi bătem apa cu piua. Mamă, mamă, dor de acasă, pune-o strachină pe masă, cheamă un copil din drum, spune-i că nu am acum, ochii limpezi ca izvorul, nu am unde pune DORUL, gâtul ce nu poartă jugul, poarta ce nu ţine drugul, drumul pardosit cu spini şi viaţa...!

Marin Traşcă