Nu ştiu de ce, dar luna Decembrie, oriunde m-aş afla, îmi aşează deasupra capului dulcea povară a copilăriei, atunci când eram un biet guguloi de humă pe uliţele satului de pe malurile Oltului, cum dealtfel simt toţi cei care încă mai au o rădăcină înfiptă în pământul pe care l-au călcat, cu tălpile ameţite de cunoaştere a lume. Mirosul de cozonaci. fumul fuiorit pe coşurile caelor, zumzetul caracteristic sărbătorilor de iarnă, nu trebuie să dispară de sub fruntea niciunui romăn. La noi până şi iernile erau şi sunt mai frumoase! Chiar dacă, de multe ori, ne lipsea bradul şi cadourile de sub el, ne aveam unii pe alţii, familie şi prieteni, aveam satul care ne străjuia de o parte şi de alta a copilăriei, iar seva din pământuri ne da puterile de care aveam nevoie mai târziu. Cum era şi firesc, Domnul le-a lăsat copiilor întâietatea de a se înfrupta din darurile Sale, Moş Nicolae este primul sfânt care le aşează pe creştet dărnicia cerului, bunătatea sufletului, lumina de care au nevoie atunci când trebuie să străbată lungile şi întunecoasele labirinturi ale vieţii. El ţine lămpaşul în mână, deasupra capului nostru şi când suntem oameni mari, chiar dacă timpul şi spaţiul ne-au cam îndepăratat de cele sfinte. În fiecare an, Moş Nicolae are grijă să treacă prin gândul nostru ca un porumbel de zăpadă purtând în cioc trei fire de busuioc pe care mama să le aşeze la icoana din peretele dinspre Soare. Este busuiocul care, mai târziu, se regăseşte în aghiasma de la Bobotează, ce ţine loc de leac pentru toată pâinea din timpul întregului an.

Timpul trece şi se duce, copiii devin părinţi, Moşul pregetă sub Cruce, răutatea face dinţi, spaţiul s-a mutat în suflet, şi răceala s-a lungit, roua plânge ca un tunet pe pământul adormit, nu mai suntem ce eram, dar nici ce am vrea să fim, nasul l-am uitat pe geam, şi-am uitat să-ntinerim!

Parcă-l şi văd pe Moş Nicolae, aievea, în faţa copiilor, chiar dacă ei nu-l văd, desfăcând pachetele aduse de poştaş, cu bunătăţi de peste mări şi ţări, parcă-i văd şi pe copii, când zic „copii” mă gândesc la toţi cei care au rămas acasă, nu pentru alta, dar să nu ne fure cineva sărbătorile, desfăcând, cu mâinile înfrigurate de emoţie, cadourile trimise de tata, de fratele, de...copiii din străinătate. Nu ceea ce găsesc înăuntru îi bucură, ci faptul că s-a păstrat acea sfântă legătură sufletească, şi cum Sărbătorile de Iarnă la români debutează cu a face daruri, totul pare normal. Nu ştiu dacă am dreptul să fac o afirmaţie despre ceea ce ar „simţi” Moş Nicolae, dar, în ceea ce mă priveşte, eu îi văd pentru a doa oară tristeţea în barbă, prima oară a fost când eram copil şi aşteptam să vină , dar de fiecare dată mă trecea cu rândul, iar eu mă autopedepseam aşteptând ...până la anul! A doua oară i-o simt acum, în pragul bătrâneţii când văd şi simt copiii care, cu toate că nu mai cred în „moş”, totuşi aşteaptă să le încălzească inimile, nu atât darurile cât semnul că tata este bine şi se gândeşte la ei. Cum focului să nu te gândeşti când, aici, la patru mii de km de casă, zâmbetul copilului înfloreşte pomii în miez de iarnă, şi sparge noaptea-n ţăndări a nesomn?

Marin Traşcă