Se spune că atunci când îţi intră gândurile în iarnă şi te trezeşti în luna decembrie, Cerul se apropie mai mult de pământ, că sfinţii se îmbracă la fel ca oamenii şi umblă printre ei pentru a le citi gândurile.

Poate de aceea este bine ca atunci când ne dau bineţe să avem în ochi acea luminiţă de bunătate pentru aproapele nostru şi un strop de căldură sufletească în inimă. Păi cum să nu mă ducă, deoarece acolo avem fiecare leagănul viselor, acolo este poarta sufletului prin care intră o viaţă întreagă, şi dacă acea poartă este larg deschisă a bunătate, atunci şi îngerii se bucură şi flutură deasupra noastră duhul blândeţii şi al bunătăţii.

Pe vremea aceea până şi calendarul era arestat, pus la index, nici vorbă de Sfântul Nicolaie, aveam un Nicolaie şi doar sfânt nu era, când se strâmba o dată spre calendar, îngheţau şi sfinţii chiar Moş Crăciun devenise Moş Gerilă. Imi aduc aminte de vremea când eu însumi eram copil şi aşteptam cu nasul lipit de geamul casei ascune între tufele de lilieci desfrunziti primul fulg de zăpadă, ca apoi să-mi dau seama că cizmele de anul trecut aveau tălpile dezlipite. Anii au trecut precum păsările grăbite spre locuri mai calde, eu am rămas de strajă ca nu cumva să treacă şi ultimul, doar lumea copilăriei a rămas aceaşi şi va rămâne atâta vreme cât din cer va cădea zăpadă, ploaie şi bunătate dumnezeiască. Nu ştiu cum fac dar, când e vorba despre copilărie, cad în ovalul melancoliei şi nu mai ies până nu iau la mână tot ce simt. Vrem să credem sau nu, Moş Nicolae vine, uneori mai vesel, alteori mai trist, depinde de starea în care suntem, el ne gasesşte întotdeauna şi ne arată nuiaua destinului de care, uneori, nu ţinem cont, dar pentru care dăm socoteală. Este blând, dojenitor, dar nu uită niciodată să ne aducă aminte de ceea ce suntem. El ne aduce la stadiul de copii, măcar o zi, pentru ca, după aceea, să ne dea prilejul să continuăm. După cum l-am „văzut” în ultimii ani, Moş Nicolae a început să obosească de interminabilele poveşti lăsate în cizmuliţele din ce în ce mai uscate şi scâlciate ale copiilor noştri, de ciorapii roşi la degete şi călcâie de aşteptatul unui telefon sau pachetel de la tata din Spania... şi de orinde din lumea asta mare. Cineva îmi povestea din ţară, când l-am întrebat dacă cunoaşte familii plecate şi ai căror copii au rămas singuri sau în grija bunicilor, că s-a pierdut licărul din ochii acestora, ai copiilor, au îmbătrânit înainte de a deveni adolescenţi, dar ce este mai rău, este faptul că au apucat, o parte din ei, drumul pierzaniei lumeşti, cu toate relele aferente. Dacă Moş Nicolae ar avea un singur motiv pentru ce să fie trist, acesta ar fi!Stau şi mă întreb, ca Moromete, cu mâna la falcă, oare cui ar trebui să arate Moşul nuiaua? Părinţilor care au lăsat totul şi au plecat în lume pentru un pic de mai bine, copiilor care nu au putut rezista „ofertelor” aşazisei societăţi de consum sau alţii ar trebui să fie abonaţii permanenţi ai mustrărilor ce par să nu-i atingă în niciun fel? Oricum, politicul îşi vede de ale lui, alegerile au fost, sunt şi vor fi mereu pe primul plan, noi, ceilalţi, nu mai ajungem niciodată să fim asiguraţi de ziua de mâine din partea lor. Dacă ar fi să-i cer ceva Moşului, acum la bătrâneţe, cu toate că nu i-am cerut nimic nici în copilărie, singurul lucru ar să meargă în pădurile noastre, cât a mai rămas din ele, şi să caute nuiele de alun cât mai subţiri, apoi să trecă pe la vlădica de pe malurile Dâmboviţei şi să le lase în sevietele de pe birouri, cu mesajul” o nuia e prea puţin pentru câte greşeli sunt!” Ar rămâne pădurile noastre fără specia de arbust atât de cântată de folclorul nostru! Poate, la criza mondială, mai mult sau mai puţin artificială, se adaugă, in aceste zile, şi criza de nuiele, cel puţin al căror adrisant este politicul românesc, binecunoscut pentru bâlbâielile de douăzeci de ani. Dar... e Moş Nicolae, să-i lăsăm pe politicieni în plata Domnului şi a...contribuabilului, şi să încercăm să redevenim sensibili la ceea ce a mai rămas curat în străfundul sufletuluiu de român, tradiţiile.

Timpul trece şi se duce, copiii devin părinţi, Moşul pregetă sub Cruce, răutatea face dinţi, spaţiul s-a mutat în suflet, şi răceala s-a lungit, roua plânge ca un tunet pe pământul adormit, nu mai suntem ce eram, dar nici ce am vrea să fim, nasul l-am uitat pe geam, şi-am uitat să-ntinerim!

Marin Traşcă