Am stat mult până să purced a răspunde la această întrebare fără să fiu patetic, fără să fiu socotit patriot expirat, ca și când cuvintele ar avea termen de garanție. Nu fac acest lucru doar în preajma zilei de 1Decembrie, pentru că sentimentele nu țin seama de calendarul nostru, ele sunt deasupra, ele sunt, de fapt, ceea ce suntem noi, însă sub altă formă, nevâzută, doar simțită, ci așa îmi vine mie mereu, ca un gol în stomac, un gol care un-i cel de foame.

O altă foame mă ronțăie prin burtă, foamea după calitatea omului de lângă tine de la care aștepți mai mult decât poate oferi, foamea după rostul valorilor așezate la locul lor în erarhia firească a lucrurilor, foamea după răsplata muncii bine făcute, foamea după bunul simț care ar trebui să ne urmeze pe tot parcursul vieții, și încă pentru multe altele. Dar cum realitaea este așa cum este, iar în fața ei foamea de cuvinte a devenit cronică, comunismul a dat altă conotație cuvintelor patriot și tovarăș, așa cum pe vremea legionarilor era”camarade”. Îmi asum riscul așa cum mi l-am asumat și când am plecat în lume, cu specificația că nici atunci nu am căutat motive, nici măcar de a înțelege ceea ce nu înțeleg nici astăzi, bâlbâielile politrucilor vremelnici de pe Dâmbovița. Am mai scris și cu altă ocazie că sunt împotriva celor ce se erijează în poporul român și vorbesc în numele său, cum că romaníi ar fi un popor a cărui naturalețe este cea de a-și lua traista-n spate și a căuta locuri cu iarbă mai grasă, cu umbră mai deasă, cu femei frumoase și multe fooiase. Bine că nu a zis că suntem conchistadori, cotropitori sau mai știu eu ce ”calitate”. Dar, de ce iubesc eu, încă, România?

Ei bine, nici bine nu apuc să-mi pun întrebarea căci de dedesubtul ierbii, Eminescu încă îmi mai scrie ”din străinatate”, înconjurat de fiii săi, Constantin Brâncoveanu îmi zâmbeste trist și îmi întinde palma cât o biserică, Enescu rupe un cocean de porumb, face o vioară și-mi cântă Rapsodia, alăturându-i-se Ciprian Porumbescu săltând Arcanul deasupra stăpânirii austro-ungare. De undeva coboară un car cu boi, plin de nevoile unui popor și adastă tocmai în Dumbrava Minunată. Mai vreți motive? Călușul oltenesc, Delta Dunării, barajul de la Vidraru, vârful Omu și Pasul Prislop, cocoșul de Hurez, lutul de Olteț și gânditorul de la Hamangia, Craiova Maxima și zecele Nadiei, Dukadam-învingătorul de la Sevilia și Gică Craioveanu vorbind spaniola, dar mai presus de toate, descântecul mamei de deochi, când viața mi-a intrat în ochi și m-a făcut să plâng și să râd, mirosul de cozonaci, azimă caldă, țărână încinsă în gheoacea piciorului, acea scobitură care se arcuiește spre a ne da avânt în viață. Ar mai fi legătura cu pământul de la botez, iarba de sub care ai noștri ne vorbesc din când în când, să nu fim singuri, aerul de sărbători, când colacii de pe masă au și lacrimi, uneori!

Când ești acasă nu pui prea mult preț pe aste lucruri, ți se par normale, încât le petreci cu vederea până te pomenești la apusul vieții. Însă pentru noi, aici, dezrădăcinații, îmbarcații într-un tren al dezmoșteniților unde mereu ni se aduce aminte ce hram purtăm, biletul de întoarcere este mereu amanat de alte motive care m-ar determina să nu o fac într-un ”mâine” apropiat. Din respect pentru valorile noastre de suflet, un imi permit să le enumăr pe celelalte, ar însemna să ”…strivesc corola de lumini a,,,” …poporului român, lucru pe care nici Lucian Blaga nu l-a făcut, ba dimpotrivă, spunea că ”veșnicia s-a născut la sat”.

Marin Trașcă