De când ne ştim, am acceptat roluri scrise de scenaristi atenţi doar la baierele pungii lor, în care noi suntem mereu slugi. Atâta ne-am obişnuit cu rolul astă, în ultimii 25 de ani încât nimic nu ne mai mira când auzim „ultimele ştiri” din ţară. Aiurea, sunt aceleaşi de aproape douăzeci de ani, mereu auzim la televizor de jafuri la drumul mare, de minciuni electorale, gafe politice, politruci cu aromă europeană, populism dus până la penibil, slugărnicie prefăcută, aroganţă nedisimulată.

De ce îmi veniră mie toate astea în gând acum? Păi cum focului să nu-mi vină, atâta vreme cât mă simt legat de ţarâna încinsă din mijlocul drumului, chiar dacă între timp campaniile electorale au astupat o ţâră colbul cu câte un pumn de bitum cu pretenţie de drum european. Mai simt încă în nări mirosul de pâine coaptă în ţestul din mijlocul bătăturii, instalat de mama între grămada de lemne şi salcâmul de pe hotar ce-mi răcorea tărtăcuţa în miezul verilor fierbinţi, mai sună în urechi melodia „nicio frunză nu-i amară ca frunza de sălcioară şi”„. viaţa de-a doua oară, iar după aceea cad pe gânduri. Ce altceva facem noi pe aici, decât să întoarcem viaţa pe partea cealaltă, ca olteanul cu basca, o poartă un an aşa cum a cumpărat-o, al doilea o întoarce pe dos şi în al treilea o pune pe şaua bicicletei. Am întors timpul de urechi fără să ne dăm seama că noi suntem cei care suportăm durearea. Dar te mai gândeşti la „mărunţişuri”, când albul din căpestere nu mai este alb, când cuvântul devine o simplă vorbă, şi valoarea tremură la deciziile incompetenţei? Dar, cum se ştie, românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă şi... tot moare de râs. Într-una din zile, pe fereastra „trenului căprioarelor”, un tren ce are curajul să iasă din vacarmul Madridului spre a se aşeza la drum de-a lungul imensului parc din afara metropolei, am zărit silueta unui cal alb a cărui imagine era perfect încadrată între Porţile Europei. Dorul de casă, viaţa între două luntrii, şi imaginea... calului m-au întors în timp şi spaţiu în oraşul ca o furculiţă de pe malul Olteţului şi vedenia altui cal...dalmaţian ce adulmeca drumul Dobreţului, sat aflat la o aruncătură de băţ de locul de unde a plecat în literatura universală... vărul lui Shakespeare, Marin Sorescu. Atmosfera toamnelor româneşti, cu bâlciurile şi serbările lor câmpeneşti îmi reveni sub tâmple. De fapt, calul „dalmaţian” nu era decât o umbră a ceea ce ar fi trebuit să fie, poate doar culoarea albă îi mai da o oarecare nuanţă de frumuseţe. Când s-a apropiat am văzut că era pictat din cap până-n copite, cu vopsea neagră, mai binezis zugrăvit ca un gard de ciment căruia gospodarul i-a aplicat puncte negre, să nu se cunoască... noroiul. Arătarea ivită de peste deal mi-a stârnit în egală măsură şi râsul şi plânsul, râsul de situaţie, plânsul de mândria rănită a animalului de a-şi purta statutul de cal. De fapt, noi ce suntem prin aceste locuri? La această întrebare răspunsul nu poate fi decât unul singur, adică nişte bieţi cai „dalmaţieni”, vopsiţi, pe deoparte de incapabilitatea politicului românesc de a ne ţine acasă şi pe de altă parte, de statutul asumat de argat o cu simbrie amară, ca frunza de sălcioară şi viaţă de...segundamano! Cu alte cuvinte, cum zicea toată lumea când se întoarce din ţară, suntem străini şi acasă şi aici, iar copiii noştri au devenit bieţi orfani... cu părinţi. Nu trebuiesc făcute cine ştie ce studii complexe privind situaţia copiilor rămaşi acasă singuri, păzitori sărăcie şi vieţilor lor chinuite în singurătate. Durerea şi suferinţa lor nu au graniţe şi nici glas să se facă auzite mai mult. Nu mai au putere, şi ceea ce este mai trist, unii nu mai au la cine, pentru că „părinţii” lor, au uitat de ei, undeva într-un colţ de lume, lăsându-i în grija bunicilor, care ei înşişi au nevoie de ajutor. Abia acum, la intervenţia presei, legislativul nostru s-a gândit să dea mai mult de lucru asistenţilor sociali din cadrul primăriilor în a urmări acest fenomen. Ce va fi, vom trăi şi vom vedea!

Marin Traşcă