Am cântărit foarte mult până să purced a scrie aceste rânduri, motive ar fi multe, numai dacă l-aş menţiona pe cel ”ete, ce se mai găsi şi ăsta să se ia de noi”, şi ar fi de ajuns. Dar cum mâncărimea buricelor deştelor nu mă lasă în pace, musai să mă scarpin între ele. Al doilea ar fi, şi mult mai important decât „deştele” din dotare, încercarea de a se da un nume stâlcirii limbii române, de a înmatricula graba românilor de a schimba două vorbe între două schele şi cinci cărămizi în braţe, şi a „limpieselor”ce dau buzna să intre şi să iasă de la metro şi tren spre casele ”seniorelor” unde lucrează, nu înainte de a-şi povesti câtă „fianţă” au plătit la camera proaspăt închiriată, şi câte „papeluri” au lipit pe stâlpi până să găsească un loc de muncă. Să-mi fie iertată această scurtă incursiune în a folosi câteva cuvinte spaniole uzate mai des de românii din Spania, dar era necesar pentru a creiona „materialul” de unde au plecat câteva minţi luminate de au ajuns la concluzia că este necesar să numească acest amestec de română cu spaniolă... romaniol!

La început nu am dat atenţie acetui „demers”, am crezut că este un teribilism al unor tineri cărora le pasă de felul cum se vorbeşte pe aici. După ceva vreme, am aflat cu stupoare că chiar un profesor s-a aplecat spre această idee şi a incercat să o dezvolte, dorind să-şi aleagă ca temă de doctorat... romaniolul, dar cum nu existau profesori care să noteze.... a căzut ideea. Puteam trece şi peste acest lucru, deşi mă îngrozesc până unde poate să meargă limitarea conceptului de identitate naţională.

Nu mă declar eu, aici, cel mai înfocat patriot, deşi nu ne costă nimic să fim atunci când este vorba despre ceea ce ne reprezintă şi avem ca moştenire de la cei de dinaintea noastră. Mă întreb, aşa, ca prostul, cei care au avut această idee, nu l-au visat pe Constantin Brâncoveanu, care mai bine şi-a văzut familia decapitată decât să renunţe credinţă? Ştiu, se vorbeşte amestecat între românii din Spania, asta din grabă, dar şi din lejeritatea pronunţării unor cuvinte spaniole, dar de aici şi până a încerca să indexezi acest lucru, pe care ei l-au denumit fenomen, şi să denumeşti ROMANIOL discuţiile din stradă, mi se pare că este vorba despre altceva, mă şi tem să numesc asta negaţie de identitate.

Mă întreb din nou, românii din Canada, Chicago, sau ori de altundeva, care sunt plecaţi de generaţii întregi, unele familii chiar de la începutul secolului XX, comunităţi de români tradiţionale, lor de ce nu le-o fi venit ideea să dea un nume babilonului de limbi vorbite. Oare cum s-ar fi numit amestecul dintre română şi engleza americană, ...romacană? Să fim serioşi şi să ne ocupăm de lucruri mai importante, dacă avem harul scrisului, să-l folosim în slujba celor care ne citersc, doar pentru ei scriem, nu pentru noi, să ne demonstram că suntem plini de deşteptăciune precum ursul de miere... în tufişul cu zmeură! Pe spanioli nu-i interesează acest fenomen, cum a fost denumit de iniţiatori, aşa cum nu interesează nici pe omul de rând care tremură azi pentru instabilitatea zilei de muncă de mâine. Români sunt peste tot, mai mulţi sau mai puţini, dar ei au alte preocupări nu să indexeze limba română.

Până şi vlahii din Serbia, deşi ştiu sârbeşte, clar, vorbesc tot româneşte, au luptat să-şi întemeieze şcoli, biserici, şi sunt acolo de două sute de ani, de când ne „încuscrirăm” cu sârbii prin căsătoria unei principese românce cu prinţul Obrenovici care a primit ca „dotă” sate şi comune întregi populate cu români. Deşi au fost amestecaţi de politica vremii, ei şi-au păstrat limba. Am întânit bătrâni care nici nu ştiau sârbeşte. Nu aş lăsa acest subiect aşa uşor din plaivaz, dacă la orizont nu ar fi apărut la începutul acestui an, o altă gogomănie scrisă. Îmi pare foarte rău că trebuie să fac acest lucru, cineva ar zice să-mi văd de ale mele, aşa cum spuneam la început, şi să las lumea să scrie ce vrea. Să scrie frate, este loc pentru toţi, şi nu comentez cum se scrie, bine sau rău, nu este treaba mea, dar să nu se facă afirmaţii mai mult decât înjositoare despre poporul român, şi aşa trecut prin ciur şi dârmon de aşa-zisa Europă unită.

Am citit nu demult, o afirmaţie, cum că poporul român este unul migrator! Fraţilor, scrieţi ce aveţi de scris, despre ce vreţi voi, dar nu vă dă nimeni dreptul să vă erijaţi în criticii unui popor întreg, criticaţi politica, politicienii, ei oricum sunt trecători, dar poporul român trebuie să rămână aşa cum îl ştim, avem obligaţia asta. Până să ne arunce cineva cu noroi în ochi, o facem noi, gratuit, de dragul unui teribilism nejustificat. Poporul român nu este o gazetă de perete unde să ne lipim toate răutăţile şi frustrările noastre şi limba română o pioneză pe care s-o schimbi în funcţie de mărimea degetului care o apasă. Să nu confundăm poporul cu persoanele aflate, vremelnic, la conducere, poporul este ceva sfânt, intangibil, este tot ce poate fi mai întreg în conştiinţa unui individ.

Nu vreau să devin patetic deşi ar trebui, poporul nu ni-l alegem noi, aşa cum nu noi ne alegem părinţii, el este dat de Dumnezeu, este , dacă vreţi, camera noatra de la drum, în care păstrăm tot ce avem mai frumos, dar în care nu poţi alerga după un taur. Revenind la termenul de popor migrator, este mult mai grav decât încercarea cu romaniolul. Oare numai noi am plecat aiurea prin lume să ne căutăm un rost mai bun? Dacă se spunea că trăim într-o vreme în care lumea migrează, iar romanii deţin ponderea cea mai mare, era altceva, dar nu sa fim scoşi din context.

Istoria noatră, atât cât am reuşit s-o înţeleg, nu a consemnat nicio desţelenire din spaţiul carpato-dunăreano- pontic şi aşezarea în locuri cu iarbă mai grasă, ca apoi să se întoarcă, ori, ce se întâmplă acum este cu totul altceva. Într-adevăr, sunt compatrioţi de ai noştri care nu sunt tocmai „de pus la rană”, dar, aşa cum zic şi spaniolii, aceştia există peste tot. Să criticăm ce este antisocial, ce iese din tiparele bunei convieţuiri într-o societate, dar să nu generalizăm un popor. Se înghite foarte greu, cade la stomac mai rău decât carnea de porc. Destul că suntem luaţi în bâză de toate cancelariile Europei şi suntem socotiţi nişte rude sărace la masa bătrânului continent, dar să le mai ascuţim şi noi săbiile, mi se pare aiurea.