Mă gândesc adesea la iernile de acasă, la iernile copilăriei mele când aşteptam prima zăpadă, când mă ridicam dimineţile din pat şi îmi lipeam nasul de geamul îngheţat cu mâinile la ochi pentru a mă feri de puţina lumină ce venea de la o lampă de petrol atârnată în grinda camerei, încercând a vedea dacă a venit iarna cea anunţată de cerul jos şi plumburiu şi de fumul din coşurile caselor care nu se mai putea ridica.

„O să ningă”, vorbeau oamenii între ei, „am văzut că scroafa adună paiele pentru a-şi feri purceluşii de frig”. „O să ningă, o să ningă zilele astea”, spuneau ei cu îngrijorare căci în ei dispăruse de multă vreme naivitatea şi bucuria copiilor în faţa primei zăpezi.

Mă culcam cu grijă seara pentru ca nu cumva să mă trezesc târziu dimineaţa, de parcă m-aş fi temut să nu vadă altcineva zăpada înaintea mea sau, doamne fereşte, să nu fi dispărut cumva fără ca eu să apuc să o văd şi, imaginează-ţi ce bucurie când la un moment dat, într-una din dimineţi, tremurând lângă geam după ce ieşisem din patul cald, vedeam drumul din faţa casei acoperit cu un strat gros de zăpadă, fără urme, ca un cearşaf pregătit pentru patul din noaptea nunţii pe care, pe vremea copilăriei mele, se mai găseau mirese să-l murdărească.

Priveam la casa vecinului de peste drum, o casă mică din lemn cu doi ochi galbeni la stradă, care părea mai mică sub căciula zăpezii, măsurând, din priviri, grosimea stratului de zăpadă la streaşina casei. Un fum drept şi ţanţoş se ridica din coşul casei pentru a încălzi puţin griul cerului. În casă mirosea a lemn ars. La uşă se auzea boncănitul bocancilor lui taică-miu care îşi scutura picioarele de zăpadă pentru a intra în casă. Se sculase ca de obicei cu noaptea în cap pentru a da mâncare la vite şi să facă cărări prin zăpada pufoasă până la grajd, la fântâna din curte, la cocină şi la plivada de alături. Atunci mă îmbrăcam repede pentru a pleca la şcoală, lăsându-l pe fratele meu să se mai bucure de căldura patului. Nu ştia el că mai mare bucurie aveam eu aşteptând cu nerăbdare să ies afară. Îmi puneam ghiozdanul pe spinare; în curtea casei mă aştepta câinele. Aveam un câine mare, alb, flocos, care cu greu putea fi observat printre mormanele de zăpadă rânduite de-a lungul cărărilor.

Veneau copiii vecinilor, ca în fiecare dimineaţă, şi unul după altul o luam pe cărarea de lângă case; erau însă şi case în faţa cărora zăpada era neatinsă fiindcă nu toţi gospodarii erau aşa de vrednici pentru a se scula cu noaptea în cap. Şcoala era pe cealaltă uliţă, paralelă cu uliţa copilăriei mele, drumul până acolo fiind destul de scurt. De la casa mea mai erau vreo patru cinci case până la casa preotului aşezată pe colţ. Când ajungeam aici dădeam colţul coborând pe o ulicioară până la valea ce despărţea grădinile celor două uliţe, urcând apoi un dâmbuşor unde era derdeluşul copiilor din capătul ăsta al satului, ba şi de la şcoală veneau toţi copiii în frunte cu dascălul care avea o sanie mare în care urcam cu toţii şi care, în faţă, avea o altă sanie mai mică legată de cea mare pe care câte unul dintre noi o ghida cu picioarele, ca un fel de cârmă pentru a conduce convoiul care nu de puţine ori ajungea până în valea a cărei puţină apă era însă un pod de gheaţă.

În dimineaţa primei zăpezi nu puteam merge pe această ulicioară cu zăpada care ne ajungea până la fund ci trebuia să o luăm pe drum. De la casa preotului mai mergeam până la următorul colţ apoi o luam pe drumul ce venea de la gară trecând pe lângă CAP, pentru a ajunge în cealaltă uliţă. Aveam nevoie de mai mult timp pentru a ajunge la şcoală, dar cum plecam şi noi cu noaptea în cap nu întârziam sub nici o formă. Câinele, al cărui nume nu mi-l mai aduc aminte venea pe cărare, în urma noastră, conducându-ne până la şcoală ca un bulgăre mişcător. De cele mai multe ori nici nu-l observam până nu se împiedica în picioarele mele, mai mai să mă trântească în zăpadă. Într-una din zile după ce ninsese mult peste noapte, iarna neoprindu-se la prima zăpadă, a plecat de acasă câinele, pe ulicioara de la capătul satului ce despărţea ultima casă de ţarină, probabil în urmărirea vreunui iepure care şi el înota prin zăpadă, încercând să treacă peste calea ferată fără să audă zgomotul făcut de trenul ce se apropia parcă pe furiş. A încercat să treacă însă zăpada mare l-a împiedecat. A fost ultima lui zi. Multe dimineţi după aceea ieşeam, cu lacrimi în ochi în curte căutând din priviri bulgărele mişcător.