Rezumat: Am meditat asupra unei clasificări a acelor scriitori, aplecaţi spre lumea biblică şi  i-am numit eleonişti. Eleonismul fiind acea atitudine elevată a scriitorului de a înălţa literatura şi a o aservi conştient culturii religioase. În creaţiile acestora vom regăsi omul căutător continuu a unei relaţii, să-i spunem autentice, cu Dumnezeu a cărui voinţă, atitudine şi gânduri ne sunt necunoscute, pentru aceasta, noi tremurăm la fiecare pas ca nu cumva să le nesocotim însă frica dispare doar atunci când trecem de la relaţia cu Dumnezeu la posesia Sa. Lucian Blaga a fost poetul român care s-a simţit dominat de puterea deusiană şi nu a şovăit în întuneric pentru că Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric… conştient fiind de faptul că el, prin tot ceea ce va face va spori a lumii taină - / şi-ntocmai cum razele ei albe luna / nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii…

De pe muntele Eleon, ideea şi cuvântul s-au înălţat spre imensul ocean al înţelepciunii şi al nemuririi. Fulgerele şi tunetele au rămas deasupra pământului înecat în sudoarea sălcie a neputinţei omului de a şti să facă din rău bine, din întuneric lumină. Ochiul celest a rămas pentru totdeauna deschis, suspinând noaptea prin umbra tremurândă a fiindului nostru, urmărindu-ne şi înfricoşându-ne cu fiecare pas pe care ni-l doream să-l facem, iar ziua ascunzându-ne unul de celălalt pentru toată neputinţa înţelegerii adevăratei noastre existenţe. Gonim într-un joc al neliniştii şi nu vrem să înţelegem că viaţa este atât de scurtă şi noi atât de neputincioşi să ne lămurim fiinţa în fiinţarea trecerii unuia pe lângă celălalt. Scobim prezentul cu gândurile şi ne agăţăm de lucruri mărunte, pe care le considerăm importante existenţei, lăsând entitatea din noi să sufere, fără a-i da putinţa să gândească prin idee că lumea nu suntem noi, ci doar cuvântul meşteşugit, care se înalţă la ceruri odată cu fiindul nostru nevăzut.

Poetul, profund creator, a fost cel care a înţeles că entitatea-om s-a rupt, de la păcatul adamic încoace, de toată admiraţia înţeleaptă a ideii şi a meditaţiei înălţătoare spre înaltul deusian al valorii. Cerul a fost cel care poetului i-a dăruit puterea şi i-a înlesnit ruperea de lumea pământului, pentru timpul cât ideea şi cuvântul îl dominau pentru creare, ridicându-i fiinţa deasupra zbuciumului fiinţelor goale de idei, care nu i-au înţeles menirea. Era şi greu să-i poată observa creaţia în lumea oarbă a huzurului, a îndestulării şi a sfârşitului omului din om.

Lucian Blaga, dătătorul de teamă al nesiguranţei că vom mai putea deschide ochii a doua zi, putând vedea cerul, iubeşte iubirea, nu omul ca păcat, de care se doreşte apărat de puterea deusiană, ci omul ca o creaţie divină.

În poeziile sale, dedicate iubitei, partenera dăruită de Creator, nu va fi decât el şi ea, ca o pereche liniştită a vieţii în doi, în care meditaţia este forma superioară a înţelegerii iubirii şi a apropierii lui de cer: Pe-un pisc. / Sus. Numai noi doi. / Aşa: când sunt cu tine / mă simt nespus de-aproape / de cer. // Aşa de-aproape, / de-mi pare că de ţi-aş striga / în zare – numele - / i-aş auzi ecoul / răsfrânt de bolta cerului. / Numai noi doi. / Sus.[1] Versurile acestei poezii, care simbolic poartă titlul Sus, curg în libertatea neomodernismului accesat ca măsură a întoarcerii în timpul genezei, când, pe Pământ, libertatea era adevărata frumuseţe a celor două fiinţe create. Nu întâmplător poetul îşi alege ca loc de întâlnire a iubirii pe-un pisc, punctul cel mai înalt al semeţiei şi al apropierii de lumea de sus, pe care şi-o doreşte nespus de mult. Este acel sus muntelui de pe care Hristos s-a înălţat rupându-se de ceea ce a vrut să cunoască, mai îndeaproape, despre creaţia deusiană, viciată de energiile subterane ale teluricului. Atunci Hristos a conştientizat că oricât de mare va fi lupta cu întunericul, pe care Blaga îl luminează cu neştiutul, nepătrunsul, nedezvăluitul, creaţia deusiană se va afla întotdeauna în neputinţa de ase dărui Creatorului în desăvârşirea lui. Această neputinţă o vom vedea din prima scenă a vieţii urmaşilor creaţi, despărţirea prin moarte a sângelui patern, a urii ca formă de dominaţie asupra belşugului. Poetul corolei de lumini deusiene se va teme toată viaţa sa de faptul că va veni o zi când înşişi îngerii vor cădea pradă plăcerilor carnale iar Marele Creator va rupe din nou legământul fiindului, pe care îl va trece în nefiind, ca existenţă în neputinţa entităţii-om de a se mai perpetua.

Înaltul a fost şi este spaţiul purificator al fiindului omenesc, al sufletului, al inimii, al sângelui care circulă prin toate ungherele vieţii trupului şi tocmai acest fapt l-a înţeles şi desluşit pătrunsul în idei, marele cugetător deusian, Lucian Blaga. Prin creaţia lui, poetul s-a apropiat atât de mult Dumnezeu încât multe dintre poeziile sale dau suma inspiraţiei ca rezultantă a pătratului existenţial al lumii biblice. Nu comentez mai mult aici, ci voi căuta ca în următoarele rânduri ale eseului, pe care l-am început, sub nu ştiu a cui tărâm inspirator, să explic această formulă ce m-a făcut ca dintr-o dată să o exprim, văzându-i totodată rezolvarea. Blaga s-a înălţat la ceruri pentru că cerurile i s-au deschis, mulţumindu-i pentru toată osteneala sa, într-un timp în care cuvântul era legat de semeni neputincioşi să înţeleagă menirea lui. Poate, aşa cum la începutul celui de-al patrulea deceniu al mileniului unu, lumea, răvăşită de ambiţii neclare, l-au osândit la o moarte josnică pe cel dăruit a ne fi Mântuitor iar el, supus, a îndurat, a murit şi s-a înălţat apoi triumfător din mâinile neputincioase ale profanului.

Am meditat asupra unei clasificări a acelor scriitori, aplecaţi spre lumea biblică şi i-am numit eleonişti. Eleonismul fiind acea atitudine elevată a scriitorului de a înălţa literatura şi a o aservi conştient culturii religioase. În creaţiile acestora vom regăsi omul căutător continuu a unei relaţii, să-i spunem autentice, cu Dumnezeu a cărui voinţă, atitudine şi gânduri ne sunt necunoscute, pentru aceasta, noi tremurăm la fiecare pas ca nu cumva să le nesocotim însă frica dispare doar atunci când trecem de la relaţia cu Dumnezeu la posesia Sa. Lucian Blaga a fost poetul român care s-a simţit dominat de puterea deusiană şi nu a şovăit în întuneric pentru că Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric… conştient fiind de faptul că el, prin tot ceea ce va face va spori a lumii taină - / şi-ntocmai cum razele ei albe luna / nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii… .[2]

În versurile citate întâlnim verbul la prezent sugrumă, ceea ce sugerează moartea violentă, oprirea bruscă a existentului, ceea ce poate surprinde pentru că lumina este viaţă, perpetuare a fiindului, a faptelor măreţe a ceea ce însăşi puterea deusiană a vrut să fie pe Pământ. Aici însă lumina este creată ca ceva negativ, radiaţii care produc neajunsuri ale crepusculului divin şi care slăbeşte puterea iubirii, pentru că numai în noapte poetul devine creator iubind şi flori şi ochi şi buze şi morminte. Conjuncţia şi repetitivă dând o şi mai mare nuanţă de mister nopţii, pe care Blaga o amplifică, spunând: aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi fiori de sfânt mister / şi tot ce-i ne-nţeles / se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari / sub ochii mei… . Este uimitoare prezenţa de spirit creator a poetului cât şi iubirea pe care o revarsă peste ceea ce simte şi cunoaşte că este creat, ca însuşi mormântul, ce desparte viul de moarte, şi unde spiritele sălăşluiesc într-o odihnă aparentă. Întunericul de-acolo este taina unei lumini neştiute, pentru că la început, când: Nimicul zăcea-n agonie, / când singur plutea-n întuneric şi dat-a / un semn Nepătrunsul: / „Să fie lumină!” [3], haosul crea ordinea în întuneric iar umbrele se zvârcoleau orbite de lumină: şi-un vifor nebun de lumină / făcutu-s-a-n clipă: / o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi / o sete de lume şi soare… . Versul blagian, oricare în toată creaţia lui, descoperă mintea firească, care aspiră la nemărginire, acurateţe, la definiţii precise şi limite bine conturate de viaţă. Mintea profanului se rupe în disperare şi fuge de eternitate, unde dorinţele lui lumeşti dispar. Poetul caută să-i arate uimitului, care contestă nemurirea, că voia deusiană este aceea de comunicare cu noi în linişte, arătându-i că atunci când liniştea era creată pe Pământ, Dumnezeu însuşi va coborî cu harul slăvirii creaţiei sale: Dar unde-a pierit orbitoarea / lumină de-atunci – cine ştie?. Un adevăr ce trebuie căutat în liniştea minţii, a iubirii: Lumina ce-o simt năvălindu-mi / în piept când te văd – minunato, / e poate că ultimul strop / din lumina creată în ziua dintâi.

Mi-am pus întrebarea, cine este aici minunata? Şi mintea m-a dus purtându-mi privirea către cel de-al cincilea vers al primei strofe, în care poetul spune: din lumina aceea-nsetată adânc de vieaţă? (Lumina). Nu întâmplător poetul aşează între cele două consoane o vocală şi două semivocale în care e nici nu se aude. Era începutul, când viaţa nu avea omul, embrionul divin al perpetuării rasei omeneşti avea de aşteptat propriei noastre creaţii. Omul lumesc se rupsese de omul creat şi începuse singur să fugă de propria sa teamă, ascultându-şi bătăile inimii: un rob în temniţă - încătuşat (Vreau să joc!). De ce oare se numeşte Blaga rob în temniţă?

Pentru el, şi nu numai, omul este îngrădit într-un spaţiu al energiilor telurice care îl guvernează, de la naştere şi până la moarte, rupându-l de eternitatea pe care o dorise pentru noi Creatorul. Pe pământ avem un început dar şi un sfârşit tabloidizat cu încercări pline de bariere ascunse ale înscrisului tablei vieţii.

Blaga descoperă că, în scopul mântuirii noastre, ni s-a oferit o cale pe care ar fi trebuit să o căutăm, şi căutarea l-a dus spre o carte greu de înţeles, pentru neajutoraţi, pentru profani, cu rânduri grupate în pagini, formând capitole aparent inutile, precum genealogiile sau enumerările de persoane fără importanţă. Să observăm capitolul biblic, Ezra 10, care conţine, de exemplu, o lungă listă de preoţi, evident, doar pentru faptul că aveau soţii străine. De asemenea, cartea mai conţine şi unele episoade repovestite, de trei sau chiar patru ori.

Scriitorii eleonişti, de inspiraţia şi limpezimea lui Lucian Blaga, de exemplu, ar fi putut, cu siguranţă, să scrie o literatură mai bună decât autorii biblici însă Biblia este scrisă astfel încât să nu fie înţeleasă la prima abordare. La Fapte 22:11, Pavel scria despre incapacitatea de a vedea, din cauza slavei luminii cereşti, pe care poetul o descoperă ca fiind nesesizabilă de omul gonit de plăceri şi de aceea o cântă, spre mărire, în versurile sale, pentru ca cel ce se va apleca asupra lor să o descopere.
Sesizabil şi neputincios în faţa vremurilor care au fost, când trăia în celulele întunecoase ale timpului creşterii profane: Tăcerea mi-este duhul - / şi-ncremenit cum stau şi paşnic / ca un ascet de piatră…(Stalactita), poetul cade însă şi se ridică plin de optimism şi cu dorinţa de a rosti: Femeie, / ce mare porţi în inimă şi cine eşti? / Mai cântă-mi înc-odată dorul tău, / să te ascult…. Când totuşi, va ieşi din nou la lumină, orbit de hidoşenia figurilor unora dintre semeni, în fapt rezonanţa distrugerii propriilor lor aure, va trebui să se adapteze, încetul cu încetul, luminii de care Blaga a fugit, cu toată creaţia lui, pentru a nu fi pângărită de privirile profanului. A aceluia ce nu putea să o înţeleagă pentru că mintea lui era atât de mărginită de tăişul ascuns al jalei, încât poetul se destăinuie: Eu / nu mă căiesc, / c-am adunat în suflet şi noroi…(Vei plânge mult ori vei zâmbi), nefiind altceva decât nevoia lui Blaga de a avea şi un alt fel de hrană, cea spirituală: Se tot zbate îndrăzneţul / şi s-azvârle. / Şi mi-e teamă / c-o să cadă – visătorul (Visătorul).

Numai aceia care sunt obişnuiţi cu trăirea în slavă: Când aş iubi, / mi-aş întinde spre cer toate mările / ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi, / spre cer / să-l cuprind, / mijlocul să-i frâng / să-i sărut sclipitoarele stele, vor putea înţelege secretele Bibliei şi vor putea răsufla fericiţi de găsirea păcatului tainic al firii: Când aş urî, / aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă / bieţi sori / călători / şi poate-aş zâmbi (Daţi-mi un trup voi munţilor). Suntem surprinşi de făcutul existenţial, ca rezultat al iubirii, o apropiere a nevoii da a împerechea lumina cu întunericul, binele cu păcatul, frumosul cu nechibzuitul, pentru că urâţenia este interioară, ea iese la suprafaţă secând lucrarea exteriorului, datorită neputinţei noastre de a distruge prin cuget hidoşenia. Iubim şi vrem să fim iubiţi pentru a uni energiile binefăcătoare ale Universului cu cele ale teluricului, noi fiind trainica legătură dintre cele două sisteme: Prin cosmos / auzi-s-ar atuncia măreţii mei paşi / şi-aş apare năvalnic şi liber / cum sunt, / pământule sfânt (Daţi-mi un trup voi munţilor).