Eu sunt un monstru pentru voi, urzind un dor de vremuri noi. (George Bacovia)

Două concepte care au definit şi vor defini de-a lungul timpului starea de fapt a omului perpetuu, a literatului şi a ideilor, a profanului şi a termenilor, se vor distinge în acest studiu ca fascicule unduitoare ale unor energii matriciale. Două elemente cu totul diferite, care au strălucit, una prin lumină, cealaltă prin înţelepciune. Singure, fără interpuşi, aceste două constituente ale existenţei în istorie a omenescului au fasciculizat fiinţare ca nefiindă în timp. Ambele au adus un plus luminii, reflectând în timp inteligenţa. Raţiunea fiind ea însăşi lumină din întuneric, iradiantă şi perturbantă a fasciculelor în dispersie.

Paronimia lor a deschis drumul spre iniţiere omului, a cărei fiinţă zăcuse în timpul istoric şi a făcut să le putem întâlni în Universul sacru al vieţii: Semantic vorbind, spune Gilbert Durand, se poate spune că nu există lumină fără întuneric, în timp ce contrariul nu e valabil: noaptea având o existenţă simbolică autonomă. Regimul Diurn al imaginii se defineşte aşadar la modul general ca regim al antitezei.[1] Imaginarul s-a născut din întuneric, dar el nu a putut fi văzut acolo, pentru a-l înălţa spre lumină, decât de cel iniţiat în ale imaginaţiei şi care a dat valoare umbrelor petrecătoare de nevoi sumbre, tainice şi devoratoare de idei. Întunericul nu face decât să înspăimânte profanul şi să-l facă să îngenuncheze neluminii, pentru că purul şi umbra sunt doar două componente care definesc existenţa imaginaţiei literatului, poet sau prozator, în drumul pe care îl parcurge definindu-şi arta.

Revenind la titlul eseului întreb: ce sunt acele două elemente şi de ce în al doilea cuvânt, timpul folosirii termenilor a făcut să fie eludată o singură consoană, care, în fapt, este simbolul energiei electrice în fizică? Care dintre ele a fost primul rostit, amnarul, sacra unealtă a scânteii şi aprinderii focului sau amarul, starea funebră a simţurilor şi a inimii deznădăjduite? Litera N a dispărut sau a apărut schimbând sensul unui cuvânt mitic, pe care mintea l-a săgetat spre matricea originală a sufletului? O energie a străfulgerat cugetarea şi s-a adăugat unui termen ce în veacuri avea să denumească obiectul dătător de schimbări, în civilizaţia profundă şi încă nepătrunsă a omului. O candelă uriaşă s-a aprins în faţa celui căzut cu faţa la pământ şi l-a ajutat să vadă pe cel care i-a produs amarul. Şi, mă întreb, cu ce l-a ajutat că l-a văzut când el era atât de neînsemnat? Însă, din tot ceea ce a fost lut, cel ales de puterea celestă a fi iniţiat, s-a dezvoltat ca o creaţie a specificităţii lumii sale, eul său fiindu-i autorul propriului său personaj, totodată, împrumutat şi opus altuia: Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă, / Şi, din contra cea aievea ne părea cu neputinţă. / Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este / Ceea ce poate să convie unei inime oneste; / Iar în lumea cea comună a visa e un pericol, / Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicol.[2] Actualitatea gândirii entităţii noastre este uimitoare şi coborâtoare în miile de ani trecuţi peste ceea ce suntem acum, cu o existenţă de care ne bucurăm că suntem oameni ai unui timp nou, modern! Comportamentul entităţii om, definit ca o expresie a unei relaţii a organismului cu mediul înconjurător, este direct proporţional cu un alt comportament determinat de necesitatea unui răspuns la o incitare endogenă sau exogenă sau de ambele feluri.

De ce ne temem când teama suntem noi prin tot ceea ce facem nechibzuit? Al cui ajutor îl vrem de ne prosternăm voit răului nostru, cerând apoi duioşie din partea spaţiului deusian, care se depărtează lăsându-ne în jocul tensiunilor energetice, pe care noi, ca sumă de energii, le sorbim cu toate elementele din trupurile noastre, în special ale minţii, care ne ameţeşte poziţia bipedă, lăsându-ne să cădem, la greu, în genunchi, după ajutor. Şi atunci strigăm că amară-i viaţa pe care o trăim în teritoriul dăltuit, încă de la naştere, spaţiului nostru vital. Întunericul domină atât amnarul cât şi amarul când neputinţa omului, de a vedea cu ochiul minţii, este învăluită de cenuşiul întunecat al suspinului: Dacă eşti tu însuţi, înainte de toate tu însuţi, dacă ai rădăcinile adânc împlântate în viaţă, în concret, nimic nu te poate atenua, nimic nu te poate rata.[3]

Pentru Univers, omul a fost o grea încercare deusiană de a echilibra tensiunile energetice ale matricei de unde a desprins această entitate şi a depus-o, pentru existenţă, în elementul teluric al organismului, pe care îl avem atât de complicat însă miraculos de bine structurat. Ceva mai frumos ca acest templu uman nu cred că se mai poate întâlni undeva în timpul istoric al existenţei. Păcatul este însă tocmai faptul că acestui lăcaş i s-a dat aşteptarea ca interes de viaţă tumultuoasă: Aşteptarea era echivalentul psihic al unui proces de eroziune a substanţei nervoase. Moara sufletului lucra fără grăunţe, îşi măcina doar pietrele.[4] Gânditorul vieţii rostuite a profanului îndestulat în graţiile nevolniciei huzurului, suspină pentru ideea nepreţuită în cuvintele sărăcite de valoare, rostite în pauza râgâită şi schimonosită a celui care toacă elementul luciferic de al schimbului şi a valorii lui neînsemnate, banul. Schimb al nimicniciei şi al nonvalorii tronează peste cei bântuiţi de întuneric; mulţi, foarte mulţi pentru că în rândul acestora intră şi cei doritori de cerşeală, de hoţii mărunte, de vicii, sodomii, sărăcia voită a cerşetorului este egală cu păcatul îmbogăţirii dorite a profanului: La infinit se naşte lumina din miezul cosmic, / auriu, de nufãr / Numai ciocãnitoarea vesteşte rana copacului. / Dar nu mai sufãr.[5] Suferinţa este mana neocolitoare a sufletului gânditor, rezultat al unor experienţe peste care iniţiaţii trec: Pe drum cãrunt, cu capãtul aproape, / Şi chiar dac-am oftat, sau mi-a plâns inima / Prin stinse nopţi,[6] el a iubit tăcut, că prin iubire a învins greul scriindu-l pe cenuşia pagină celestă a Universului vizibil îndurerat. Prin Univers înţelegând toată lumea materială şi imaterială, nemărginită în timp şi spaţiu, infinit diversificată şi caracterizată printr-o multitudine de forme aflate în diverse stadii evolutive. Universul există în mod obiectiv, independent de voinţa noastră dar legat de entitatea om prin matricea ce se află sus, undeva, în care atunci când vom pleca de pe Pământ ne vom rândui ideile în ea: Tumultul mişcãrii risipit, încolţit în freamãt / Protecţia îngerilor izbãvitoare de geamãt / Anuleazã singurãtãţi, încununeazã împãrat / Omul cu sufletul reînfrunzit, despovãrat.[7]

Amnarul l-a ajutat pe om ca sursă de aprindere a focului, pentru încălzirea trupului în vreme rece, a pregătirii hranei pentru vigoarea de a înţelege că răul e mai puternic decât binele, el fiind totodată şi sclipirea literatului, poet sau prozator, într-o lume definită fără inspiraţie, pentru că inspiraţia este divină şi nu dăruită tuturor; amarul l-a învăţat pe om să mediteze asupra situaţiei sale existenţiale, să cântărească vorbele şi faptele, să audă prin vuietul vremii paşii îndepărtaţi şi respiraţiile duşmanilor, care îi căutau fiinţa să îi distrugă năzuinţele: Sfârşit, îmi vãd umbra cãzutã pe mal, / Vine un câine-nfiorat şi grãbit / Şi sângele-mi linge-n delirul carnal, / Muşcã din mine flãmând şi scârbit… .[8] Amnarul loveşte cremenea pentru a scoate scântei aşa cum vuietul celest izvorăşte prin lumină ideea gânditorului, care aşteaptă îngenuncheat sclipirea. Cremenea este mintea geniului creat să se aprindă când fasciculul de idei îi străpunge cu mii de săgeţi creierul. Atunci literatul se ridică, prinde tremurând, la început, pana cu care scrijelează pe piatra de granit şi lasă, apoi, să se rostogolească în cuvinte cerneala din creierul lui ce macerează continuu idei: Şi-a strãmoşilor credinţe, mii de gesturi rituale / E o muzicã divinã, energii universale…./ Declanşate şi-n strãfunduri, plânge apa în adâncuri. / Dans, balans, focul planetei se revarsã prin pãmânturi / Şi ironic propulseazã în afarã… Universul… .[9] Geniul sfinţeşte, se roteşte în jurul axei vieţii şi îi dă nădejdea că sufletul lui, îmbrăcat în creaţia sa, se ridică spre înaltul cerului, căutându-i mai întâi matricea fiinţei sale celeste, ca după aceea să revină în mediul teluric al trupului său, şi să dea trăire artei sale. Amnarul aflat în mâna doritorului de lumină loveşte cu putere cremenea, şi atunci, scântei de erudiţie pornesc un joc măiestru.

Amarul a fost cântecul greu al durerii ce încă apasă fiinţa omului, acea durere fizică şi sufletească ce îl răpun pe cel neiniţiat. Amarul este greu ca un plumb răsturnat din cuva topitoriei sorţii, ce caută, prin întinderea lui în spaţiu şi timp să distrugă frumuseţea morală: Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig - / Stam singur lângă mort…şi era frig…/ Şi-i atârnau aripele de plumb.[10] Literatul modelează durerea, o încântă cu slovele lui, o apropie de obrazul chinuit de gânduri şi aşteaptă liniştit să-i smulgă derma care îi acoperă suferinţa tăcândă.

Paronime ale luminii şi ale suferinţei, ale iniţierii şi ale aşteptării fuziunii sufletului cu un timp mai bun. Tot ce este suferinţă vine de la nepriceperea noastră de a nu şti să alegem energiile benefice, care ne înconjoară şi care se limitează atunci când negativismul vampiric ne vlăguieşte aplecându-ne în faţa răului. Amarul este o şcoală de meditaţie profundă a minţii, a durerii dar şi a puterii de a ne înţelege existenţa: Fiecare trăire este, în acest caz, un salt în neant. Când tot ce ţi-a oferit viaţa ai trăit până la paroxism, până la suprema încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimic fiindcă nu mai ai ce.[11] Am putea oare defini această fiinţare telurică a noastră, sau este numai o plăsmuire a creierului şi a imaginaţiei pure a minţii, ce ne lasă să ne pierdem vremea cu toate nimicurile care ne distrug?; să nu uităm că avem puterea dată de a discerne singuri, în tot ceea ce facem. Şi iar ne înşelăm când afirmăm că pe pământ suntem singuri şi neajutoraţi. Trăim din impresii şi unii dintre noi se hrănesc cu lumina oarbă a închipuirii. E un joc al fantasmelor albastre, al adâncirii omului profan în neştiut. Literatul mimează neînţelegerea jocului pentru că el este un dat al lumii acesteia, în lumea profană a pământului rămâne un exaltat, un vehement al facerii fiinţei prin fiinţă: Creatorii au identitate accentuată. Ei se particularizează ca personalităţi prin raportare la comunitate şi dovedesc o vitalitate specifică.[12] Creează, dă strălucire cuvântului şi îl aşează acolo unde îi este cu adevărat locul, nu unde profanul îl aruncă umplându-l de abjecţii, de neintitulări mestecate în criza de timp a afacerii, a minimalizării importanţei cuvântului şi aducerii acestuia în nesclipiri.

Suntem născuţi din mama-om pe care pruncul o cunoaşte încă din pântece. Unii plâng când se nasc, lăcrimând încă din primele clipe ale vieţii pentru ceea ce nădăjduiesc, alţii aşteaptă palma celui care îi pune în dreptul vieţii, fiind necunoscătorii amarului fiinţei telurice. Literatul este lumina celestului universal valabil existenţei pe Pământ, este Universul însuşi pentru că lui i s-a dat prin naştere descifrarea tăcută a verbului existenţial: Literatul adevărat sădeşte slovele, care înfloresc când cititorul se simte luminat de profunzimea adâncului respirat al ideilor ce emană culturalismul incandescent.[13] Creierul lui este brăzdat de energii ce pot schimba cu ajutorul celor două viziuni, deusian şi luciferic, esenţa cuvântului. Cuvântul fiind idee, ideea Dumnezeu. Poezia şi proza sunt elemente angelice când spiritul cunoaşte în totalitatea lui esenţa creaţiei, desăvârşirea ei ca desluşire nedesluşită în tainica sferă a imaginaţiei, idei în devenire în care imaginarul joacă pueril conştiinţa. Umbra este dublul entităţii în obscur, te însoţeşte şi se tulbură când deviaţiile energetice ale corpului întâlnesc opusul magnetic al altor energii. Divinul tresaltă cu neînţelegerile, tainicele ascunzişuri ale memoriei în perpetua mişcare a dansului angelic al ideilor. Arta este o îndeletnicire dăruită de puterea celestă celui născut să fie artist, amnarul dându-i puterea de a lumina obscurul însă nu a-l dezvălui în faţa profanului pentru că nici aşa nu ar înţelege taina luminii, iar amarul este gustul stării produs de cel care din spatele creatorului nu a înţeles-o în schimb, i-a pătat-o cu dorinţa snoabă de a o avea. A sădi, în întunericul lumii căzute, acea verticală a geniului artei luminii, prin ruga unei prezenţe slăvitoare, e vocaţia nestăpânită de idei şi gânduri ale oricărui literat, poet sau prozator, ce merge spre nemurire.

Ştefan Lucian Mureşanu

BIBLIOGRAFIE:

1. BLAGA, Lucian, Luntrea lui Caraion, roman, ediţie îngrijită şi stabilire text Dorli Blaga şi Mircea Vasilescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990;

2. CIORAN Emil, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990;

3. DURAND, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998;

4. ELIADE, Mircea, Huliganii, roman, ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Mircea Handoca, Editura Rum-Irina, Bucureşti, 1991;

5. ISPAS, Sabina, Cultură orală şi informaţie transculturală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003;

6. MUREŞANU, Ştefan, Lucian, Metanoia formelor literaturii şi a omului nou, antologie colectivă Mozaic literar, coordonator proiect Petre Rău, Editura InfoRapArt, Galaţi, 2011;

7. RAICU, Lucian, Reflecţii asupra spiritului creator, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979;

8. Revista Cetatea lui Bucur, publicaţie de literaturã, arte, carte, turism, editatã de Liga Scriitorilor Români, Filiala Bucureşti şi de Cenaclul Cetatea lui Bucur, Anul I, nr.1, ianuarie-martie 2011.