Când ajungi călătorule la gara Atocha, poartă importantă de intrare în Madrid, e bine să-ţi laşi paşii să străbată mai mult de jumătate din strada Reina Cristina şi să dăruieşti privirii tale, arhitectonica impozantă a clădirilor madrilene de pe la anul 1920, să descoperi în plăcuţele de pe firmamentul lor, nume celebre ale unor artişti, generali şi doctori care şi-au lăsat amprenta în viaţa spaniolilor, până în cotidianul zilelor noastre. Şi dacă ai să ajungi vreodată, până la numărul paisprezece, opreşte-te şi intră. Coboară două scări vechi, cu cimentul mâncat de ani şi prinde-te fără teamă de balustrada lustruită de milioane de mâini care şi-au găsit sprijin în ea, de-a lungul unui veac.

Acolo, pe ultima treaptă se va deschide privirii tale un colţ de rai, o firmitură din grădina de micsandre a mamei, rămasă-n depărtări albastre. Un vas mai mare decât statura unui om, din pământ roşu, nelăcuit, cu asperităţi vizibile ca şi viaţa uneori, încărcat cu plante exotice, aşezate pe un placaj de mărimea deschiderii vasului, îţi va da bineţe. În stânga lui, vei vedea o uşă. Nu este nevoie să suni, e suficient să baţi uşor, cu degete de vânt risipit în ierburi triste şi vei pătrunde în atelierul pictoriţei spaniole, Carmen Holgueras, unul dintre cei mai importanţi pictori contemporani pe care îi are Spania.

Carmen Holgueras, s-a născut pe la anul 1938, într-un mic orăşel de lângă Segovia, numit Campo de San Pedro şi de la vârsta de numai patru ani a pictat continu, până astăzi. În jurul vârstei de opt, nouă ani, bunica i-a comandat la un tâmplar, o cutie de lemn, cu multe compartimente, pentru pensule şi culori, apoi s-a dus cu ea la Macarron, de unde i-a cumpărat câteva tuburi de tempera, cu care a realizat tablouri cu flori şi peisaje marine şi drumul i-a fost marcat pentru totdeauna, aşa că a absolvit cu brio Bellas Artes.

Când îţi va deschide uşa atelierului, vei rămâne şocat de frumuseţea ei, nealterată de trecerea imperturbabilă a timpului. Frumuseţea brunetelor mediteraneene, a însoţit-o de-a lungul vieţii şi brăţările prinse de încheietura mîinilor fine vor zornăii în ritm de castaniete când te va invita să-i treci pragul. În atelier vei descoperi, agăţate în neorânduială pe pereţi, tablourile ei compuse cu minuţiozitate de alchimist, reprezentând, naturi moarte, porterete şi peisaje. Pe un raft o maşină de călcat antică de pe vremea bunicii, pare că mai poartă în pântecele ei cărbunii încinşi. Într-un colţ un fel de tigaie cu coadă, care pe vremuri încălzea aşternuturile reci al patului, zeci de căni ciobite, vaze de diverse mărimi cu flori uscate, puse pe mese învelite cu bucăţi de pluş şi de mătase, al căror parfum încă se împrăştie prin atelier. Peste zece şevalete puse în diverse unghiuri nu te lasă să treci nestingherit, de pe fiecare dintre ele te priveşte parcă aceeaşi poză a modelelor împrăştiate în diverse colţuri ale încăperii, pusă parcă la imprimantă. Printre tablourile din perioada academică a pictoriţei, ochiul se lasă vrăjit la vederea tabloului ”Lacrima lui Dumnezeu” şi al ”Miresei”, îmbrăcată într-o rochie de culoarea cenuşei, pentru că la această pictoriţă tocmai alegerea culorilor oscure diferite de naturalul lor firesc şi răspândite pe ansamblul operei, fără stridenţă, uşor ca umbrele înserării, dau lirism tablourilor sale şi lumina dansează parcă în jurul formelor primare, vibrând acea senzualitatea a începutului astral. Eu am lăsat perioada academică deoparte şi mi-am umplut privirea de tehnica tablourilor realizate de pictoriţă în perioada deplinei sale maturităţi artistice, a unei etape simbolice, pe care ea a denumit-o, ”percepţii iluzorii”.

Am căutat să-i înţeleg arta figurativă, mixitudinea tehnicilor folosite de această artistă, pentru a creea o tehnică unică în lume şi care-i aparţine numai ei. Am trăit certitudinea momentului că ea însăşi este un Dumnezeu, care prin crearea unei lumi distincte de cea cunoscută de noi toţi până acum scoate în esenţă efemerul existenţei transpunând existenţa reală în oceanul primordial cu o duioasă candore specifică numai acelor spirite alese. Dacă o întrebi despre tehnica ei, cu forme ieşite în relief, forme aparent inexplicabile ca reprezentaţie, dar care capătă sens datorită culorilor, jocului de umbre şi lumini nu-ţi va răspunde, te va privi rece şi îndepărtată ca o stea aparţinând unei alte galaxii şi te va lăsa să-ţi explici singur, sensul lăuntric al existenţei tale şi-a fiecăruia dintre noi. Cromatismul coloritului şi vibraţia tonurilor te va duce la descoperirea unei pictoriţe cu un simţ al compoziţiei foarte dezvoltat, pe care-l întâlneşti destul de greu la pictorii modernişti, contemporani.

Tablourile emană toate o hermeneutică hipnotică. În pânzele ei, Carmen Holgueras reuşeşte să realizeze o fuziune ingenioasă de elemente extraordinare, un amestec de universuri cosmice şi realitate, sondând în profunzime adevărul artistic prin reântoarcerea omenirii la începuturile ei şi explicarea numai la nivel percepţional al genezei, o lecţie în esenţă pe care o dă căutărilor ştiinţifice de azi.

Pictoriţa a ales pentru expresarea artei sale, pânzele mari cărora le-a pus amprenta emotivităţii sale egocentrice, dându-le ca un mag puterea de interiorizare atât de căutată de artişti în cerebrala, uneori, artă a picturii. În mai toate tablourile predomină albastrul, cu toate nuanţele sale, nelipsind măcar o urmă din cel de Prusia.

După ce îi priveşti măcar o dată opera, vei umbla ca şi mine pe străzi şi zile de-a rândul vei încerca să-i dai mereu alte sensuri, alte înţelesuri. Tabloul intitulat ”Cele trei vârste” în care apar patru femei: una este fecioară, alta este femeia tânără dedicată familiei nou formate. În partea stângă a tabloului vei descoperi femeia fatală, matură, excesiv de frumoasă, de captivantă. În centrul lui, vei descoperii femeia bătrână, dar care predomină prin frumuseţea ei interioară, deşi anii i-au furat strălucirea palpabilă. În majoritatea tablourilor sale apare femeia, începând chiar cu faza embrionară ca în cel intitulat ”Femei jucîndu-se” şi timpul va pulsa în opera sa prin infinita repetiţie a vârstelor. Numai în tabloul intitulat ”Barbă albastră”, prim planul îl domină un cap de bărbat, dar el este distorsionat, citeşti fără să vrei în el minciuna şi aplombul. Alături de el într-o uriaşă eprubetă sunt cinci feţe de femei, fete, fecioare supuse experimentatului joc al iubirii şi în partea de jos descoperi o cheie, dar cu ea nu se va deschide nici o uşă, niciodată, pentru că forma ei este dreaptă şi aşa cum ştim toţi fără rizuri şi forme nu va încăpea în nici o yală, iar problema iubirii absolute, devastatoare, dominantă nu-şi poate găsi interpretarea.

Dacă această artistă ar fi invitată la Bucureşti, spun asta negîndindu-mă la nimic rău şi nici nu vreau să sune ca o sugestie, cred cu convingere că tablourile ei ar stârni un uriaş val în critica română de specialitate şi boema Bucureştiului ar avea ce discuta pe termen lung. Din păcate din anul 2000, până astăzi, nu a mai deschis nici o expoziţie, suferă ca mulţi alţii de ”dezgustul secolului” şi asta pentru că ea, finalista unui premiu Goya, premiu la care se înscriu anual peste şapte sute de artişti, în finală rămânând numai patru, unul din tablourile ei nu a intrat în concursul de la BMV, pentru simplul motiv că organizatorii au uitat să-l prezinte juriului. Uneori nu numai acasă, la noi, se întâmplă nedreptăţi şi se mai trag sforicele. Dacă cei care se ocupă cu asemenea mizerii ar putea înţelege într-o zi, cât dăunează acest lucru unor artişti valoroşi. Degeaba le vom da premii, medalii şi insigne de doi lei după ce ei nu vor mai fi. Un premiu acordat unui artist în plină putere de creaţie, poate lăsa omenirii valori inestimabile. Îmi cer iertare pentru devierea mea puţin mai mult de la subiectul tratat, dar de curând s-au acordat aici, în Spania, premii unor artişti cu vârste venerabile, de o sută , de optzeci de ani, care din păcate nu vor utiliza banii de la premiu pentru a cumpăra pânze şi culori şi nici nu mai au nevoie, să le asigure traiul de azi pe mâine, pentru a se putea dedica realizării unor opere de artă. Nu pot să nu gândesc, cât de necesar ar fi fost un asemenea premiu în bani unui artist tânăr în plină putere de creaţie.

Dar ceea ce alţii nu fac, realizează tot Carmen Holgueras care în acest an, mai exact în luna iunie va deschide cea de-a XXII-a ediţie a concursului de pictură, care-i poartă numele şi care a deschis drum în artă a numeroşi artişti. Azi mulţumită concursului înfiinţat de ea, unii dintre ei sunt pictori de renume, cu zeci de expoziţii deschise în lumea întreagă. An după an în atelierul pictoriţei Carmen Holgueras, elevi de toate vârstele, de la copii din primară până la doamne în vârstă, desluşesc şi îşi însuşesc sub mâna ei măiastră, tainele picturii. Acest lucru îi aduce o mare fericirie, pentru că nimic nu este mai trainic pe lumea asta decât să laşi în urma ta frumosul, nobilul şi desăvârşirea şi poate face asta pentru că deşi este mamă a opt copii, care i-au moştenit din plin talentul, nici unul dintre ei nu a pornit pe drumul uneori spinos, al artei. Cine ştie poate într-o zi, ultima sa nepoţică, jumătate româncă, după tată, va merge pe drumul bunicii sale. Până atunci, îmi văd şi eu de ale mele şi părărsesc pentru timp atelierul pictoriţei spaniole, nu de alta dar ca să nu cad şi eu ca mulţi alţii în păcatul de neiertat al ”copiatului” sau mai dureros spus, al plagiatului, pentru că timp de şase ani am fost eleva ei şi am pătruns taina ”Percepţiilor iluzorii”.

Eugenia Dumitriu