Introspecţia, partea întunecată a sufletului uman, luptele şi temerile sunt unele dintre aspectele constitutive ale lumii complexe create de Bergman. Nu este un regizor care a acordat o atenţie deosebită femeilor şi unicitaţii lor ca un scop în sine. Dar, pentru un motiv sau altul, femininul are un loc în opera sa. „Trei femei”, în 1952, „Aceste femei” în 1964 sau „Persoana” în 1966 sunt unele dintre filmele sale cele mai reprezentative în acest sens.

„Trei femei” este povestea a patru femei, căsătorite cu patru fraţi, care îşi petrec vacanţele în arhipelagul Stockholm, în timp ce îşi aşteaptă soţii ca să se întoarcă dintr-o călătorie de afaceri.

Este considerat unul dintre filmele pe care Bergman le-a făcut din motive pur economice. Cu toate acestea regizorul suedez îşi arată talentul genial în dirijarea actorilor într-un mod strălucit. Acest lucru, ca şi virulenţa şi stupefacţia căsătoriei, se manifestă prin harul şi dezinvoltura lui Eva Dahlbeck şi Björnstrand Gunnar în cunoscuta scenă din lift a acestui film.

Primul film realizat de Bergman în culori a fost "Aceste femei" în 1964, unde femeile sunt în centrul unei farse. O comedie satirică protagonizată de Bibi Andersson şi Harriet Andersson, două muze ale regizorului. Corneliu, un critic muzical, îl vizitează pe Felix, un important violoncelist, pentru a-i scrie biografia şi constată că el a trăit întotdeauna înconjurat de femei.

În acest film Bergman se angajează în procesul creativ şi cu criticii săi. Încă o dată, femeile sunt în centrul unei farse pentru a reflecta din nou la propria creaţie, făcând să ia parte la filmul în sine şi trasând linii de acţiune care vor marca, cu un ton mai puţin festiv, evoluţia sa ca regizor. Acest film a fost destul de dispreţuit de critici la premiera sa, dar are multe puncte de interes, vorbind despre artă şi, la rândul său, chestionând critica care pare a căuta întotdeauna în artă simboluri inexistente.

Lumea feminină reapare cu o îngrijorare de necontestat în 1966. "Persoana" a fost întotdeauna unul dintre filmele mitice şi blestemate ale regizorului suedez. După cum ştie toată lumea, care a văzut chiar filme ca „Fanny şi Alexander”, „A şaptea pecete” sau „Fragii sălbatici”, „Persoana” a rămas inaccesibil publicului ce nu-l văzuse la timp şi a fost imposibil să fie văzut în ciclurile Bergman proiectate în televiziune sau filmoteci. Acest fapt accentuează aureola de film blestemat, capodoperă de negăsit, de tezaur ascuns cum era „Persoana”. Povestea din film poate să ne facă să înţelegem motivele.

Elisabeth (Liv Ullmann), o actriţă faimoasă pe scenă, este internată în spital după ce a pierdut vocea în timpul unui spectacol cu Electra. Un medic (Margaretha Krook) îi face o serie de teste, şi afirmă că este sănătoasă şi bine, însă ea continuă să nu vorbească şi rămâne în spital. Alma (Bibi Andersson), infirmera care trebuie să aibă grijă de ea, încearcă să stabilească o relaţie cu ea şi începe să-i vorbească. Pacienta şi asistenta medicală se mută în casa de vară a medicului, de la mare, şi Elisabeth se redresează lent de sănătate, dar încă nu vorbeşte.Tăcere uneia este suplinită de vorbirea fără oprire a celeilate. Alma îi povesteşte lui Elisabeth sentimentele şi amintirile sale cele mai intime. Între cele două femei se crează o simbioză din ce în ce mai intensă şi tulburătoare.

Bergman a scris scenariul pentru acest film în timpul unei internări în spital, bolnav din cauza, printre altele, a stresului produs de poziţia sa oficială ca director al Societăţii Regale de Artă Dramatică din Suedia. În această stare febrilă a minţii şi a crizelor psihice, dar şi de deconectare totală, Bergman a fost capabil să producă un scenariu pe care să-l poată filma în mod liber şi fără a da socoteală nimănui. Punctul de plecare este similitudine între două femei, una dintre actriţele lui de toată viaţa, Bibi Andersson şi o interpretă norvegiană, cu care nu a colaborat niciodată înainte, Liv Ullmann, care în curând a devenit muza şi companiera lui.

Cu această scurtă incursiune în filmul feminin a acestui mare regizor Ingmar Bergman începem ceea ce va fi o scurtă prezentare pentru această simbioză între aparatul de filmat şi femininul. În acest domeniu este dificil de a găsi creatori cu o intensitate comparabilă cu cea a lui Pedro Almodovar la care, pe de altă parte, am făcut referire la un moment dat, însă se pot găsi totuşi exemple relevante şi de mare calitate care se aventurează în lumea specială şi deosebită a femeilor.

Begoña Fernadez Cabaleiro

Traducere: Cornel Drinovan