Muzeul Thyssen-Bornemisza pe lângă care am trecut de trei ori pe săptămână, timp de şapte ani, abia acum i-am trecut pragul. Au trecut mai bine de trei săptămâni de când l-am vizitat şi nu ştiu cum să încep să-l prezint, mai bine zis cu ce să încep, cu fascinntele opere de artă care mi-au desfătat ochiul şi mi-au furat sentimentele sau cu povestea unei baronese, fără sânge albastru, îndrăgostită de frumos, de artă şi nu în ultimul rând de ţara ei, de Spania, de Madridul milenar. Datorită ei muzeul a luat fiinţă, rezistă şi merge înainte, fiind recunoscut ca unul dintre cel mai impresionant patrimoniu artistic al lumii.

Toate poveştile din lumea asta mare încep cu ”a fost o dată”, numai că eroina acestei poveşti există şi azi şi este o personalitate marcantă a vieţii mondene, de înaltă clasă, a Spaniei. Povestea vieţi ei, este parte inegrantă a povestiri înfiinţării muzeului.

Carmen Cervera, baronesa din povestea atât de vehiculată în presa madrileană, de radioul şi televiziunea spaniolă, este fiica unui inginer catalan. Când a împlinit vârsta de cinci ani, părinţii au divorţat, lucru văzut destul de negativ atât de societatea spaniolă din acea epocă cât şi de regulile bisericii catolice. Mama ei a avut însă forţa de a merge înainte şi nu oricum, spun asta pentru că mama ei venea dintr-o familia modestă din Madrid, la divorţ însă, tatăl, a cedat o mică parte din avere, fiicei sale. Aşa se face că micuţa Carmen a primit o educaţie aleasă, a studiat la diferite colegii private în Barcelona, El Escorial şi mai târziu la Londra şi chiar în Suedia. Se povesteşte că ar fi susţinut şi un spectacol de flamenco în faţa reginei Isabel II de Anglia. Când era foarte tânără a trăit o poveste de dragoste cu rokerul francez Johnny Hallyday, înainte de căsătoria lui cu Sylvie Vartan. A fost aleasă Miss Spania şi a obţinut local trei la Miss Univers ceea ce i-a permis să călătorească la Hollywood şi să cunoască pe Dean Martin, Frank Sinatra şi Marilyn Monroe şi să intre în cercurile artiştilor americani. A fost căsătorită cu actorul care a jucat în Tarzan, Lex Barrer, căsătorie în urma căreia a rămas văduvă. Numele ei a fost alăturat în diverse poveşti de dragoste de venezueleanul playboy Espartaco Santoni, Paco Martinez Soria, Robert Wagner, Al Pacino şi de Manuel Segura, legătură ascunsă din care Carmen va aduce pe lume un fiu.

În timpul unui zbor cu avionul, în Germania, perioadă în care era gravidă, îl cunoaşte pe baronul de origine germană, Hans Heinrich vonThyssen-Bornemisza şi devine cea de-a cincea soţie a acestuia, recunoscându-i şi fiul nou născut, căruia i-a dat numele său, de Borja. Baronul a fost cel care a introdus-o pe Carmen în lumea colecţioniştilor de artă iar ea i-a deschis poarta lumii mondene a Spaniei, ţară pe care până atunci baronul nu o cunoştea, îşi petrecea numai vacanţele pe Coasta de Azur. După ce la propunerea ei, el a expus o parte din tezaurul colecţiei sale în Spania, prima dată la Biblioteca Naţională şi apoi la Academia de San Fernando, Carmen a fost cea care l-a decis pe baron să-şi aducă toată colecţia în această ţară.

După lungi tergiversări cu guvernul spaniol, porţile muzeului Thyssen-Bornemisza din Madrid îşi deschide porţile în 1992. În anul 2002, baronul moare şi Carmen rămâne cea mai bogată văduvă din Europa şi se înscrie în lupta salvării unei mari părţi din colecţia de tablouri, rămase moştenire, copiilor multimilionarului baron şi reuşeşte în mare parte. Dacă baronul şi tatăl acestuia au colecţionat tablouri antice şi din perioada impresionistă, Carmen a fost cea care a preferat şi achiziţionat arta secolului XIX. Muzeul cuprinde mai mult de o mie de opere de artă. Începe cu perioada gotică şi merge până în secolul XX, oferind o panoramă aprope completă a artei picturale până la modernism, într-un singur muzeu şi acest lucru îi conferă autenticitate atât între muzeele madrilene cât şi din Europa. Înainte de deschiderea acestui muzeu dacă doreai să vezi artă modernă intrai la Muzeul Reina Sofia, dacă doreai artă veche, vizitai Prado. La muzeul Thyssen-Bornemisza lucrurile stau total diferit. Trecând dintr-o sală în alta descoperi de la pictura medievală italiană, renascentismul german, barocul olandez, diferite curente internaţionale de după realism, impresionism şi cubism. Nu scapă ochiului renascentismul italian din secolele XIII-XVI. După ce vizitezi un asemenea muzeu, instinctiv vrei în primul rând să enumeri numele pictorilor, eu voi lăsa asta la urmă pentru că şi clădirea care adăposteşte muzeul are o frumoasă poveste. Sediul acestui muzeu este Palacio de Villahermosa, în colţul străzii Paseo del Prado cu Carrera de San Jeronimo. Palatul a fost construit în secolul XVIII, într-un stil neoclasic de Antonio Lopez Aguado pentru frumoasa Maria Pignatelli şi Gonzaga, soţia ducelui de Villahermosa. În secolul XIX, palatul era cunoscut pentru sărbătorile care se celebrau aici şi întrunirile artistice. La una din ele a cântat la pian, Franz Liszt. Prin secolul XX, palatul s-a covertit în sucursală de bancă. După ce banca a dat faliment, palatul a trecut în proprietatea statului spaniol, până prin 1983 când a fost renovat parţial şi s-a transformat în sediul unor expoziţii temporale ale muzeului Prado, până după acordul dintre statul spaniol şi baronul Thyssen când o mare parte din clădire a fost destinată ca sediu al noului muzeu.

De cum păşeşti pragul muzeului eşti cuprins de o senzaţie de ostentaţie şi te duci cu gândul la casele muzeu nord americane. În antract te întâmpină portretele regelui Juan Carlos şi a reginei Sofia ai Spaniei, un portret al baronului Thyssen-Bornemisza, sculpturi de Rodin şi vase incredibil de mari, cu ficuşi şi palmieri răsăriţi aici ca în gradina unui serai. Îmi încep vizita urcând o scară de proporţii umitoare şi-mi imaginez că pe aici au trecut cele mai frumoase şi nobile femei ale Madridului de altă dată pentru a-l asculta pe Listz cântând într-o noape cu lună plină, superbele sonate. Tăcute , îndepărtate ca nişte astre cazătoare în drumul lor dar umitoare prin grandoare, culoare şi forme, îmi spionează parcă paşii care se străduiesc să un deştepte muzele din somnul lor astral, tablourile lui Durero, Jan van Eyck, Caravaggio şi Vittore Carpaccio, Shahn Ben, Hopper Edwuard, Max Beckmann, Cristian Schad, Otto Dix, Kandinsky, Emile Nolde şi mă opresc la nici o jumătate de metru de tabloul lui Paul Gauguin, intitulat Strada Ruen, pentru a simţi prin toţi porii efectul ploii parisiene într-o superbă după amiază pe strada Saint-Honore şi pentru a mă transpune încă o dată şi încă o dată, în alt veac, într-o lume plină de miracol, de frumos şi de valori atât de greu de întâlnit în secolul acesta prin care trecem ca funzele purtate-n vânt, să răscolim în visare târziul amiezelor şi întârzii la marginea timpului alături de Femeia cu pălărie din grădină, pictată de Renoir Pierre Auguste şi vreau să uit de mine, de oboseala din trup şi din minte şi să devin şi eu pată de culoare în Peisajul de seară, pictat de Vincent van Gogh. Balerina în verde, pictată de Edgar Degas mă cheamă prin graţia mişcării ei, materie în nonmaterie, culoare în mişcare şi nemişcare şi verdele pur şi muzica necântată încă pentru muritori şi uimirea din mine şi şansa enormă pe care viaţa mi-a dat-o, să văd acest tablou ştiut doar din istoria artei, cu proprii mei ochi. Trebuie să mărturisesc că niciodată nu am reţinuit pe retina amintirii imaginea unui artist, am reţinut numai numele operei sale, culoarea şi formele, tehnica în care a fost realizat tabloul şi numele artistului, figura sa însă am pierdut-o prin amintiri, cu mici execepţii: Grigorescu, Ţuculescu, Magdalena Rădulescu, Brâncuşi. Aşa se face că atunci când am intrat într-o sală în care pe un ecran imens de plasmă, se derula o películă veche şi eroul avea o barbă imensă, albă, gândul s-a dus imediat la Brâncuşi, numai că nimic din opera sa nu se află în acest muzeu. Era vorba despre maestrul Monet, care era surprins, pictând în gradina sa, Giverny, un colţ de rai, îngrădit de sălcii plângătoare. Cu barba mare, albă, la fel ca Brâncuşi, într-un costum de fetru alb-gri, cu pălărie moale, cu boruri largi, cu ţigarea în colţul gurii, cu paleta plină de culori într-o mână şi pe puţin trei pensule, ţinute în cealaltă, mai arunca o pată de culoare şi deschidea drum unui nou curent în arta picturii. Privirea mi-a devenit distributivă, cu un ochi îl priveam pe Monet, ca nu-i uit faţa nciodată, cât voi mai întârzia pe acest pământ, iar cu celălalt îmi transpuneam imaginile din tablourile, Casa dintre roze, podul de pe Waterloo, Înserarea pe Sena, albastrul deschis, prea deschis, pentru ceasul înserării, când soarele intra în ceaţa orelor târzii. M-am lăsat purtată mai departe prin săli de marea calmă a lui Vernet şi m-am adunat toată în faţa tablului Crucea pe înserate a lui Thomas Cole, care se înalţă imensă între cer şi pământ, cu luna pusă acolo ca martor al trecerii prin infinit, la lumina focului, prin care trecem de la naştere, arde în fiecare dintre noi în diverse forme, cu diverse umbre şi lumini dar care asigură la finalul fiecăruia trecerea în neuitare, eliberarea suferinţelor perene şi veşnicia unei terceri despre care ne place să credem că nu se termină aici.

Nu pot să descriu peste o mie de tablouri, dar din respect faţă de autorii acestora şi pentru valoarea lor inestimabilă amintesc doar numele unor pictori, nume despre care auzisem de acasă dar nu mi-am permis nici măcar să-mi imaginez că voi avea vreodată şansa să le văd măcar una dintre opere: Luca di Tomme, Bernardo Daddi, Taddeo Gaddi, Lorenzo Monaco, Fra Angelico, Venoso Gozzoli, Pierro Della Francesca, Bramantino, Antonello de Messina, Vittore Carpaccio, Giovanni Bellini, Durero, Lucas Cranach el Viejo, faimosul portret al lui Henric al VIII-lea de Hans Holbein el Joven, Jan Van Eych, Rafael, Correggio, Veroneses, Tiziano, Tintorreto, El Greco, Caravaggio, Murillo, Rembrandt, Courbet, Pizarro, Matisse, Max Beckmann, George Braque, James Ensor cu celebrul său tablou, Dansul măştilor, Marc Chagall cu opera Casa gri, Francis Bacon, Juan Miro, Salvador Dali cu Visul porvocat de o albină, Portretul de ţăran al lui Paul Cezanne, desenul lui Toulouse- Lautrec, Roşcata cu bluză albă, Capul de femeie, de mică dimensiune, dar atât de valoros , realizat în cărbune în 1915 de Amadeo Modigliani, Juan Gris cu tabloul Fumătorul şi Bărbatul cu clarinet de Picasso, vasele lui Kalf Willem şi florile lui Heem Jan Daviz, tablouri care-ţi dau senzaţia necontrolată de a întinde mâna , de a cuprinde în palme obiectele pictate şi de a le aduce la tine, cu forme şi culori, cu lumini şi umbre.

Am simţit pentru o clipă că în fiecare dintre noi există fără să putem exprima păcatul iubirii, păcatul existenţei şi al perenităţii noastre, atât de superb surprins de Eugen Delacroix, în tabloul de mare dimensiune: Ducele de Orleáns arătându-şi amanta şi mi-am amintit motto-ul romanului Cel mai iubit dintre pământeni a lui Marin Preda: ”unde dragoste nu e, nimic nu e”. Am descoperit în una din săli tabloul pictorului Eduard Hopper, pictat în 1967 la New York, intitulat Cameră de hotel, alcătuit din diagonale mari, reci, valize toate pictate în colţuri, fără rotunjimi, culori naturale, neamestecate, numai puse una alături de cealaltă ca într-un joc de lumini şi umbre, singurătate nealterată, neîntreruptă, viaţa este notată numai prin figura unei tinere cu un superb corp, cu rotunjimi, cu o piele tansparentă între roz şi alb , numai faţa îi era umbrită poate de ziua de ieri sau de dimineaţa de mâine. Hopper este doar un nume, colecţia cuprinde sute de pictori americani, prea puţin cunoscuţi în Europa, poate unii dintre ei doar ca nume, operele lor însă nu au fost expuse într-o retrospectivă pe bătrânul nostru continent, numai colecţia Thyssen-Bornemisza a adus cu ea măcar una dintre operele lor. Tehnica pe care ei o utilizează este diferită de concepţia noastră asupra modului de a privi arta contemporană, de maniera noastră de descriere şi înţelegere, este o noutate, un stil nou, neabordat de pictorii europeni. Dacă treci prin Madrid şi nu treci pragul acestui muzeu rămâi un om sărac. Sărăcia este o stare de cele mai multe ori trecătoare şi ea nu înseamnă numai pâinea cea de toate zilele pusă pe masa casei, poţi să nu deţii decât o jumătate de felie de pâine dar să te simţi extrem de bogat dacă îţi vei dărui ţie şi spiritului tău frumuseţile şi puritatea artei. Proverbele noastre româneşti mi-au fost scut de multe ori aici, pe pământ străin, aşa se face că la ieşirea din muzeu m-am gândit pentru a mia oară la cuvintele mamei: ” haina nu îl face pe om”, bogăţia spirituală însă, îţi dă aripi şi poţi să călătoreşti alături de păsări şi nori, în infinitul cerului şi fiinţa ta să fie parte din definiţia lui Albert Einstein, să ai puteri de mag asupra timpului şi spaţiului şi să ai certitudinea că eşti cel mai bogat om de pe această planetă albastră.

Eugenia Dumitriu