Urmând legile fizice, materia se sparge în urma loviturilor mecanice, casantă, se împrăştie într-o mulţime de cioburi. Urmând alte legi prea puţin cunoscute de noi, ţinând de contestata, fără argumente solide, metafizică, sufletele omenesti supuse legăturilor psihice ale împrejurărilor lor existenţiale, cauzate de traumele istoriei sau de lăcomia şi răutatea semenilor se sparg, devin cioburi din care prea greu se mai poate reconstrui întregul lăsat de Dumnezeu.

Este dramatica realitate de la care a pornit scriitorul Constantin T. Ciubotaru în construcţia noului său roman „Suflete casante”, apărut în 2010, la cunoscuta editură „Paralela 45” din Piteşti. Observator de marcă al oamenilor şi scenelor de viată din jurul său, autorul a reuşit să realizeze cea mai rezistentă operă epică de mare întindere din tot ce a dat până acum, un roman de sertar în care anii dictaturii comuniste sunt scoşi în lumina prezentului. De altfel, prin subtitlul „Recurs la memoria «istoriei din anii dictaturii» manuscrisul stă «sub ascultare» din 1982” scriitorul ţine să precizeze de la început perioada istorică în care se consumă intriga, în care sufletele fragile ale eroilor pot fi sfărâmate de opresori. În prefaţa cu titlul „Cuvânt despre întunecimea fiinţei”, criticul literar Liviu Comsia spune între altele: „Talentul nativ de povestitor al scriitorului le adună pe toate acestea în scene memorabile care desenează profilul social-politic al «epocii de aur»”.

Înainte de a intra în cele patru mari structuri epice care laolaltă împlinesc romanul „Suflete casante” – patru mari părţi ale păcatelor: „Păcate cu limba”, „Păcate cu mintea”, „Păcate cu trupul” şi „Păcate despre păcătoşi” – Constantin T. Ciubotariu foloseşte procedeul şocului iniţial prin câteva pagini în care verbul joacă rolul culorilor întunecate din tabloul pictorului spaniol Francisco Goya, în care somnul raţiunii naşte monştri. Imaginile simbolice pentru cuprinsul romanului, realizate în gri-închis, anunţă drama sufletelor casante. Neputinţa profesorului dintr-un sat din Deltă de a scăpa din gheara sistemului comunist e înecată în votcă. Zbaterea lui, ca şi a intelectualilor din proza interbelică, e zadarnică, e prins ca într-o capcană: „Nu pot dormi, văd şoareci cât pisicile, dinţi, excremente, oase; ies afară, fac paşi până obosesc, încerc să scriu. Nu pot ţine creionul, nu mai pot face o literă.” Asemenea eului narator, Melionte, fostul coleg de catedră a orbit din băutură contrafăcută, s-a aruncat în baltă şi l-au găsit pe jumătate mâncat de peşti. Opus lor în privinţa voinţei, doctorul Ţapu, „o mână de om”, aleargă prin satele tulcene „să înţepe sifiliticii, malariştii, ofticoşii, canceroşii”, să-i găurească pe votcomanii încă recuperabili”. Povestea exprimată sintetic la persoana întâi de către dascălul de română are însă un final optimist întrucât presupune rememorarea, la persoana a treia de această dată, a întâmplărilor trăite de Valer Costin, locotenent-major, fost supraveghetor sezonier la Casa de corecţie Jocola şi trimis ca profesor într-o altă casă de corecţie, un azil de copii.

De aici înainte, întregul roman îl are ca protagonist pe Valer Costin care intră într-o ţesătură de întâmplări adunate într-un subiect original şi complex. Fiecare din cele patru mari structuri ale păcatelor e divizat în scene, urmând principiul actelor din operele dramatice, aproximativ, romancierul dându-le câte un titlu în care condensează substanţa narativă. Multe dintre aceste titluri pot fi luate ca originale aforisme, purtătoare de înţelepciune şi cu îndemnuri biblice spre virtute: „Deschide-mi gura ca să învăţ cuvintele tale”, „Deschide-mi gura ca să fac voia ta”, „Lumina lunii nu te arde, dar nici nu te încălzeşte”, „Fericiţi cei care se pot rupe de păcate!”, „Rătăciţi suntem, ca oaia pierdută”, „Biciul ascultă numai de cel care îl mânuieşte” etc. Casa de corecţie în care Valer Costin îşi trăieşte marea aventură a vieţii lui este un mediu halucinant, un aşa-zis orfelinat cu peste o sută de elevi problemă şi cu alţi aproape două sute aduşi din coloniile din ţară: orfani de război, fii de aşa-numiţi duşmani ai poporului ajunşi în închisori, bolnavi psihic aruncati din spitale. Totul e ca în „Salonul nr. 6”, celebra povestire a lui Anton Cehov. Romanul „Suflete casante” e unic în privinţa tematicii şi memoriu în realizarea cadrului şi a evolutiei personajelor în conflictele ce se nasc, personaje uneori numite maronii sau roz-bombon.

Filolog cu mare experienţă, Constantin T. Ciubotaru face din actul narativ, din descripţie si din dialogul viu al eroilor pe care îi mişcă în scenele schimbătoare o aventură epică convingătoare prin realismul pe care îl împodobeşte, precum în toate cărţile sale, cu acel filon delicat umoristic şi uşor ironic. Romanul „Suflete casante” se impune în câmpul literaturii postdecembriste nu doar prin stilul original şi captivant din „Securiştii au fost extratereştri” şi „Umor prin ANchior”, ci şi prin tematica ce scoate la iveală rănile provocate de boala adusă de comunism şi distrugătoare de suflete.