Periodic de opinie, informatie si divertisment. Editia de Spania si Portugalia. Fondat la Madrid in anul 2006.

"Nebunia a reprezentat întotdeauna o fascinaţie aparte pentru cei mai mulţi oameni. Aceasta implică însă şi un motiv de îngrijorare în legătură cu pasiunile care pot refula în psihotic. Implică totodată teama permanentă de a nu pierde controlul a ceea ce este central  pentru  fiinţa noastra: gândurile noastre .” ( Norman James)

Ideea de nebunie este de cele mai multe ori asociată cu o stare de alienare, de demenţă. Sugerează mai mult o stare fluidă, debilă de a fi, extremă a experienţei umane, decât o boală sau o vină. Uneori, oamenii pot traversa stări multidimensionale de a fi, astfel pendulând între sănătate şi labilitate sau chiar patologic.

Spunem că nebunia poate fi multidirectională şi deoarece poate afecta mai mult de un individ. Are posibilitatea de a deţine şi o semnificaţie filosofică mai adâncă, la fel cum poate avea şi comicul, dacă ne gândim că serveşte ca deschidere spre noi lumi şi noi exeperienţe. Înţelesurile expresiei a fi nebun sunt de multe ori interschimbabile  cu alte cuvinte ca dement, smintit, absurd, necugetat, maniac, neastâmpărat, rău, măscărici, bufon, ametit, năuc, sonat, candriu( fam.), prost, etc. Este folosit ca  termen generic sau se poate referi la un act specific, dar este întotdeauna situat sub o etichetă subiectivă. Interesant este să observăm în enumeraţia de mai sus termeni care vizează nu numai starea mintală a individului, ci care includ şi realizarea de acte necugetate, nebuneşti, a face haz pe seama cuiva sau a se distra prea tare. Dacă ne referim la două opere de referinţă ale literaturii universale, Doamna Bovary şi Don Quijote, vom repera imediat două tipuri distincte de nebunie: comunicarea inadecvată cu o ficţiune şi comunicarea inadecvată cu un simbol. Deci, dacă ajungi să percepi ca real un personaj ca Raskolnikov, să zicem, pari mai degrabă o madam Bovary, pe când, dacă receptezi ca realitate atmosfera cavalerilor Mesei Rotunde, adică o realitatate care nu e de natura ,,imaginalului” ( v. Andrei Pleşu, Despre îngeri), ci de natura imediatului, devii Don Quijote. În treacăt fie vorba, mai nobilă pare a fi comunicarea cu un simbol, deşi rămân la fel de periculoase amândouă. Don Quijote reprezintă absurdul, idealismul, nebunia şi toate acestea transpar atât în fizic, cât şi în comportament.

Se spune că o reprezentare fidelă a nebuniei este imposibilă, cu toate acestea, o impresie personală, chiar dacă subiectivă, implică totodată un discurs medical, religios, legal, artistic, sociologic, pentru a înţelege frânturi despre o astfel de experienţă. Se susţine faptul că nebunia depinde de persoana care se confruntă cu o situaţie limită şi de asemenea de contextul social căruia acesta îi aparţine. Suntem conştienţi de ceea ce este nebunia şi de locul ei în spectrul larg al experienţelor umane, dar totodată înţelegerea noastră se limitează la orice paradigmă indicată pentru a o descrie şi la relaţia noastră cu aceasta, gradul nostru de apropiere. Reprezentările nebuniei sunt multiple, în artă şi în literatură, şi tind să cred că şi acestea, pe lângă celelalte ştiinţe, pot ajuta şi pot duce la înţelegerea fenomenului. Această înţelegere poate ajuta oamenii să vadă mai bine care le estelocul şi care este relaţia lor cu acest grup ,,înfricoşător”, reprezentat de ,,ceilalţi”. (,,Corabia nebunilor”, o imagine ce duce cu gândul, mai degrabă la un aspect mitologic, şi-a făcut apariţia în peisajul sfârşitului Evului Mediu, ca simbol al realei îmbarcări a nebunilor pe corăbii şi trimiterea lor pe alte meleaguri; aceasta e o imagine certă a ignoranţei şi a marginalizării.) Foucault este de părere că între negativitatea de fond a nebuniei şi manifestarea ei pozitiv(ist)ă intervine o „cunoaştere discursivă”, care, în secolul al XIX-lea, a făcut deja posibilă psihiatria „ştiinţifică”. El foloseşte aceste ghilimele pentru că nu crede în ea (mişcarea antipsihiatrică l-a revendicat, de altfel, printre fondatori) şi insistă, o dată în plus, că privirea asupra nebuniei este mereu încărcată, filtrată de „adevărul discursiv”, contrafăcut, asupra fenomenului. Astfel, fiecare epocă a redimensionat înţelegerea nebuniei şi a  facut din discurs purtătorul acestei înţelegeri.

Erasmus în Elogiul nebuniei etichetează nebunia ca fiind umană. Nebunia vine din prostie, scrie el, ,, aduce o mare plăcere nu numai celor care sunt posedaţi de ea, dar şi celor care o privesc...(şi) nu prea cunosc pe nimeni care să fie înţelept la toate orele din zi sau care să nu aibă puţină ţicneală sau o urmă de nebunie”. Că sunt naivi sau pur şi simplu necugetaţi sau ,,ieşiţi din minţi”, toate acestea sunt caracteristici a ceea ce înseamnă să fii uman. În Istoria nebuniei, Foucault subliniază faptul că, pentru umaniştii ca Erasmus, nebunia serveşte ca ,, pedeapsă comică a erudiţiei şi totodată ca prezumţie de ignoranţă”. Decât să slavească doar aspectele raţionale ale minţii, societatea ar trebui să îmbrăţişeze şi această parte mai puţin demnă. Foucault observă că ,, nebunia... e de fapt o relaţie subtilă pe care omul o are cu el însuşi.”. Cu alte cuvinte, nebunia este parte a psihicului uman. Să ignorăm această parte a naturii umane sau să o marginalizăm ar fi nesănătos.  Bakhtin vorbeşte despre grotesc când se referă la atributele fizice ale omului, care includ acţiuni universale ca mâncatul, băutul, moartea etc. sau oricare acţiune care poate fi interperetată ca o celebrare a corpului. Nebunia este în definitiv o acţiune corporală, deoarece afectează pe oricine fizic într-o anumită măsură pentru că alterează modul în care indivizii interacţionează cu ei înşişi sau cu comunitatea în care trăiesc.

În societatea de azi, majoritatea oamenilor nu ar accepta să fie asociaţi ideii de nebunie, dar trebuie să reţinem faptul că, din punct de vedere umanist, nebunia defineşte omenescul. Romanele lui Rabelais servesc ca exemplu pentru modul în care acţiunile nebuneşti şi prostia se îmbină cu erudiţia, războiul sau alte lucruri serioase. E înţeleasă ca o parte a vieţii. Blaise Pascal, în Pensées,  formulează acest aspect astfel : ,,Oamenii sunt atât de nebuni că a nu fi nebun ar însemna o altă formă de nebunie”. În epoca clasică, marcată de ceea ce Foucault numeşte „ progresul unui «raţionalism»”, Descartes consideră nebunia „ condiţia de imposibilitate a gândirii”, procedând printr-o demonstraţie inversă („ eu, care gândesc, nu  pot fi nebun” ), iar în timpul Reformei, la Calvin, nebunia devine pedeapsă, predestinare. Frecvent asociată cu sărăcia, ea învederează de fapt o înrudire cu viciul, astfel că, ulterior, discursul religios o „ desacralizează”.

Nebunia şi nebunul sunt personaje majore ale începutului Renaşterii, denotând ameninţare şi batjocură, vertiginoasă neraţiune a lumii şi uşoară ridiculizare a oamenilor. Pentru omul Renaşterii, nebunul este cel căruia îi sunt revelate sensurile ascunse ale lumii, semnificaţii ale tenebrelor şi haosului, privilegiul absolut al nebuniei fiind acela că domneşte asupra a tot ceea ce este rău în om. Evul Mediu îi conferea nebuniei un loc în ierarhia viciilor, iar Renaşterea o situează pe prima treaptă, ca expresie a tuturor slăbiciunilor umane. Se produce ulterior o relativizare subiectivă, nebunia va fi percepută prin simpla raportare la om şi la lucrurile care îl înconjoară pe acesta.

Foucault explica că, în secolul al XVII lea, conceptul de nebunie era înţeles în două moduri. Mai întâi, nebunia era văzută ca o condiţie ,, că este doar acolo pentru instruirea înţelepţilor sub forma unei odisei exemplare, didactice, al cărei scop este de a evidenţia greşelile caracterului uman”. Cea de-a doua înţelegere vede nebunia ca o periculoasă ameninţare asupra societăţii deoarece se considera că încuraja mai degraba lenevirea şi vagabondajul, decât productivitatea. Acestă imagine, cea de-a doua, îşi are precedentul în Luminism. Prin Sade, asistăm acum la „discursurile libere ale nebuniei”, promovând o filosofie antiteistă şi antiumanistă. Astfel, nebună este considerată şi femeia ale cărei „discursuri neruşinate şi ridicole” îndrăznesc să afirme, contrar uzanţelor vremii, că nicio lege nu o poate obliga să-şi iubească soţul. Este ceea ce Foucault denumeşte „nebunie morală”, o consecinţă a unei convingeri tot mai sedimentate până atunci că imoralitatea însăşi e nebunie. Tot Luminile transformă nebunul în „obiect de analiză raţională”. Cel mai interesant e că se descoperă, în profunzimea nebuniei, „o organizare riguroasă care urmează armătura fără breşă a unui discurs”. Acesta însă nu e discursul raţiunii, ci un „discurs delirant”, afectat de „orbire”: „delirul, ca principiu al nebuniei, este un sistem de propoziţii false în sintaxa generală a visului”, afirmă Foucault. Sfârşitul secolului al XVIII lea este şi sfârşitul unei epoci. După 1770, practica internării intră în declin, iar familia devine locul cel mai potrivit de tratare a bolnavului. E o recunoaştere a faptului că menajeriile de nebuni ale spitalelor din epoca clasică creaseră mai degrabă mituri despre nebunie decât discursuri raţionale sau eficiente. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Anglia, William Tuke creează un nou mit despre nebunie, de această dată nerealist de pozitiv: constrângerea, crede el, creează nebunie, iar redarea libertăţii este curativă.

În epoca modernă, ideea de nebunie a fost reabilitată  de prezenţa sa în literatură şi artă. Irupţia acesteia în opera modernă a avut ca reacţie o stare de şoc, de trezire a conştiinţelor. Foucault face câteva comentarii referitoare la o concepţie modernă asupra literaturii în lumea contemporană. Această concepţie se bazează pe faptul că „nebunia şi literatura sunt marginale faţă de limbajul cotidian şi oamenii caută secretul producţiei literare, în general, într-un model care e nebunia”.

Închei printr-o trimitere la Elogiul Nebuniei, a lui Erasmus,  trimitere ce spulberă linia trasată între nebunie şi sănătate psihica, linie clar definită de fiecare dintre noi: înţelepciunea unuia este idioţenia altuia, iar adevărul universal privind umanitatea inevitabil implică şi ideea de nebunie sau măcar o interpretare ingenioasă a vieţii.

| Mai mult...